duminică, 18 iunie 2017

Puf

Moto: Eu am crescut hrănit de taina lumii
            Și drumul meu îl ține soarta-n palme.
                       Lucian Blaga
 
Ne-am întâlnit dimineața, în clocotul orașului ce începea să freamăte. Acolo, în mașina plecată și cu alte scopuri decât cele ale excursiei montane, am luat-o pe drumul pe care nu-l vedeam, către meleagurile Coziei. La vremea dimineții cam închiondorată pe meleagurile acesteia, ne-a lepădat stingheri, la capătul drumului ce avea să ne ducă până la casa din munte a Coziei. Ceva mai târziu, altă mașină ne-a purtat pe drumul de munte către cabană. Drumul era unul cunoscut, poate doar ceva mai aventuros datorită exploatărilor forestiere, care nu se mai termină. Doar o întâmplare ar fi de luat în seamă. Un șarpe cam lung, negru, neveninos deci, era așezat în mijlocul drumului. Șoferul mașinii în care eram, zor-nevoie să se războiască cu el. Vroia musai să-l omoare. A oprit mașina, după care chiar l-a urmărit cu ea și apoi a coborât să-l fugărească. Norocul șarpelui că a izbutit să intre sub crăcile aruncate pe marginea drumului și....dus a fost. Așadar conflictul dintre om și șarpe s-a terminat fără victime!
Ne-am continuat drumul. Pe măsură ce urcam cerul parcă se înnoura mai mult. Noroc că n-a plouat, dar frigul se așezase peste munte. Când am ajuns la cabană, n-am știut cum să mă adăpostesc mai repede. După o bucată de vreme cerul s-a mai limpezit și soarele a început să încălzească poiana din fața cabanei. Așa cum era, jumătate drum, jumătate poiană, mi-a adus aminte de vremuri de mult trecute, pe când cabana era doar la începuturile sale. Pe atunci, când ieșeai din cabană, în fața ei era așternută o pajiște verde, smălțată cu florile gențienei, de culoarea cerului din vreo zi de primăvară senină. Acum doar jumătatea poienii, ferită de călcătura mașinilor, mai avea iarbă verde. "Verde crud, verde crud", rămas poate tocmai din anii aceea de demult, numai că în zilele astea de acum, galbenul florilor de păpădie smălțau locul.
Câtăva vreme am zăbovit în fața cabanei privind spre înălțimile Builei, până când cerul a lăsat de la el, spărtură însorită și dintr-odată locurile au început să sclipească și blândețea soarelui a încălzit locurile.
Atunci a venit vremea să urc spre Ciuha Mare, acolo unde altădată privirile zburdau libere către înălțimile Făgărașului. Și nu odată, am privit de aici înălțimile cele mari, purificate de zăpezile care înfrumusețeau depărtările.
Am ajuns cu bine sus, printre mulțimile de antene ce au împânzit locurile. Am zăbovit aici câtăva vreme, gândindu-mă la voincia de altă data a pașilor care rupeau stratul gros de zăpadă și la cei de acum, care se vroiau mereu protejați de cel care se nimerise să urce odată cu mine. Apoi am coborât și seara s-a așternut peste munții depărtați și florile de păpădie și-au închis corola.
Noaptea a fost cam întunecată, cu nori prin a căror spărtură o lună proaspătă se străduia să lumineze muntele. Dimineața a venit cu cer senin și pajiștea din fața cabanei, câtă mai era acum, a început să sclipească iarăși și păpădiile s-au pregătit să primească razele soarelui.
În fața cabanei am servit totuși o cafea neagră, după care, sub cerul senin am plecat către locurile Vamvurei. Am străbătut pădurea de brad, am ajuns la plaiul însorit și pe stâncăriile cu iz de legendă dacă, am zăbovit cât să-mi umplu sufletul și gândurile de spectacolul lumii de peste munți. Cu regretul și dorul nestins al înălțimilor am revenit la cabană la vorbe bune și gânduri de altădată. Către seară, convorbirea cu un prieten vechi, a încălzit răcoarea muntelui și amintiri s-au strecurat nostalgice.
Peste noapte s-a așternut peste cabana dintre Ciuhe, viforniță cumplită și ceață amarnică. A doua zi, tot ceață era și vânt cât să-ți dorești pavăza vreunei stânci. Durducul pe care doream să ajung, s-a dovedit o țintă prea depărtată și sbiceala ceții și a unor picuri de ploaie răzleți, m-au gonit în cabană. Ceva mai către prânz, o mașină m-a purtat către locurile pe care doar ce le părăsisem cu câteva zile înainte.
 
Text și Foto: Dinu Boghez
01-03.06.2017   

luni, 12 iunie 2017

Cuvant peste poarta din urma

Moto: E mult înapoi ?Atâta e și de acum înainte
        Cu toate că mult mai puțin o să pară.
                                                Lucian Blaga


    În destule împrejurări, de când străbătusem meleagurile Ursului, cele mai depărtate dar și din cele din urmă, când pe aici apăruse refugiul confortabil, construit de oameni inimoși, locurile îmi rămăseseră dragi. Îmi aminteam și acum vîrful semeț al Nedeii, străbătut la vreme tomnatecă târzie, cu pojghiță cristalină de gheață proaspătă pe apa vreunui izvor cu șirag de mărgele sclipitoare. Stâncăriile Balotei, dezvelite de ploi năpraznice ori avalanșe de zăpadă aninate pe priporul uriașului. În șaua Funicelului, o mai fi și acum crucea acoperită de jnepeni, a omului doborât de puiul de viscol primăvătarec. Pe plaiurile domoale de mai departe, prin pădurile de nepătruns – câte or mai fi rămas în picioare, nelovite de furia din urmă a omului -, ori pe crestele alpine din calcar strălucitor ale Builei ori Târnovului, lăsasem în urmă amintiri din cele mult îndrăgite, în anii pe care-i petrecusem urcându-le.
    Acum în zile nu prea depărtate, în prag de primăvară, cu brândușe încă risipite pe plai, cu petice de zăpadă aninate prin locurile înalte ale Balotei ori Ursului, am urcat din nou spre meleaguri știute de pe vremea sprintenelii unei vieți petrecute prin locurile acestea.
    Cam așa îmi erau gândurile, învălmășite pe drumul Văii Lungi, urcând acum, cu ducipalul sforăitor, ce ne purta către vârful lui Roman și mai departe până la confortabilul refugiu al Ursului. Am ajuns acolo unde ne doream, dar nu înainte de a străbate locurile vârfului lui Roman. Erau acolo, case rispite pe plaiul altădată liniștit. Acum erau pe aici destule și multe or fi fost destinate pensiunilor. În jurul vechii case de prin locurile acestea, care-mi legănase iernile multe petrecute pe schiuri, pe zăpada cu sclipici, se ridicase îngrămădeala altora, dar cea amintită rămăsese în picioare. Era tot sprijinită în ziduri de piatră, așa cum le pusesem aici acum vreo patruzeci de ani și mai bine. Pe când petrecusem zile multe, cu viscole năpraznice, ce zgâlțâiau casa din temelii, când ajungea până aici urletul lui năpraznic, ce se lua la trântă cu casa în care ne adăposteam zile și nopți, în anii tinereții. Pe atunci vara era plai întins și văzduhul era străbatut de cântecul talăngilor. Acum locurile erau sfârtecate de drumeaguri de pământ, cam fără noimă trântite pe la casele risipite, așa, cam pe unde le venise fiecăruia.
    Cu ochii puțin împăienjeniți de amintirile multe, străbătând plaiurile, am ajuns fără prea multă veste, la casa care avea să ne adăpostească. Ne-am descărcat tărhaturile, ne-am pregătit masul de peste noapte și fiecare și-a făcut rostul pe care și-l dorea. Unii au plecat cu repezeală către vârful Ursului, de unde s-au întors cam la vremea când nori întunecați acoperiseră cerul.       
    Peste noapte, din norii întunecați au apărut picături dese de ploaie și parcă prefața eșecul plimbării de a doua zi. Cam după miezul nopții, perdeaua de nori s-a mai zdrențuit și printre aceasta ceva mai flușturatecă, luna și-a mai aruncat către pământeni ceva raze firave și așa cum erau, coastele muntelui și brazii din preajma căsuței noastre căpătaseră lumină întunecată.
    Când dimineața, cam răcoroasă, a îmbrățișat plaiul muntelui, noi am înfulecat câte ceva, ne-am sorbit fiertura cea neagră de cafea și ne-am urcat în vehicolul măiastru cu care venisem.   
    Am luat-o pe sub munte, pe drumul de peste stâna din Dârjala. Pe un drumeag ceva mai pricăjit, am continuat să străbatem clinurile muntelui, până când acesta a devenit impracticabil. Acolo ne-am despărțit și unii dintre noi au urcat către vârful cel mare al Balotei. Or fi ajuns ori ba, dar s-au întors cu ceva imagini foto și gânduri despre înălțimile Căpățânii.
    Cu mașina cu care venisem, ne-am întors pe același drum, doar că acolo unde acesta ajungea la cel ce cobora la stâna din Dârjala, am coborât și am luat-o pe plai, încercând să ajung la îngrămădeala de stânci din zarea ceva mai depărtată, cea de la Piatra Hoțului. Am ajuns acolo, la vremea când vântul se întețise binișor. Am zăbovit ceva vreme, pe îngrămădeala de stânci, ferit de vântu, cât să-mi mai aduc aminte de multele împrejurări, când iarnă ori vară, la vremea potrivită pe schiuri, pe ceață de s-o tai cu cuțitul sau sclipiund în bătaia soarelui, locul acesta îmi fusese de multe ori loc de odihnă, ori reper în drumurile spre înălțimea Ursului. Câtva timp m-am odihnit și am privit crestele cele mari, cu amintiri la vremea anilor pe care-i străbătusem de atâtea ori.
    Apoi am luat calea coborâșului. Am trecut repede pe lângă crucea ridicată de curând, cu flori încă proaspete, până s-or șterge amintirile jocului nesăbuit al celor care s-au zbenguit cu mașina prin locurile acestea înalte.
    După amiaza ne-a găsit tot pe plai, pe creasta munților, până ce-am străbătut calea vârfurilor înalte ale Pietrii Roșii, Cocorei și Văleanului, până când undeva, mai către pădurea de brad, se înălța casa țanțoșă a schiorilor militari.
    Am ajuns iarăși la cabana care ne găzduia. A mai trecut o noapte și a venit dimineața când ne-am strâns lucrurile risipite, am mai privit odată înălțimile oarecum înnourate și am luat calea coborârii. Ne-am abătut doar puțină vreme pe la mânăstirea cea nouă, cu numele Alinei și a unuia din sfinți, ridicată aici, în bătaia vânturilor cele mari, în memoria unei tragedii părintești care determinase ridicarea așezământului monahal.
   Cu momentul acesta de pioșenie, a luat sfârșit plimbarea mea prin locurile cu sămânță de amintiri presărate peste tot.
Text și Foto: Dinu Boghez
17-19.05.2017

luni, 29 mai 2017

Umbra lui Dumnezeu

Moto: Mi-am înfipt călcâiele în stânci
                               Lucian Blaga
O plimbare prin Cheile Folea. 










Într-o duminică cu cerul strecurat prin salba de nori jucăuși, încălecați pe un veritabil ducipal, iată-ne plecați pe valea Olăneștilor, undeva către adâncurile împietrite ale cetații de calcar a Stogului. 
Cu gândul la locurile minunate la care vroiam să ajungem, am străbătut calea văii râului prin sate cu case mai fățoase apărute în vremurile ceva mai moderne și orășelul-stațiune cu ale sale înghesuite, de nu-ți mai rămâne loc de unde să te saturi de aerul dătător de sănătate al munților cu care l-a dăruit Dumnezeu.
Am ieșit curând din învălmășeala stațiunii și am urmat drumul, singuratec la ora asta matinală a văii Olăneștilor, cu apă săltăreață, uneori sclipind în câte-o rază de soare scăpată printre nori. După vreo 7 km, o furcitură de drumuri și de ape ce străbăteau calea lor printre stânci, ne-a arătat locul în care pâraiele Mânzului și ale Radiței se hotărâseră să-și cunune numele în cel al Olăneștilor. Noi l-am urmat pe primul dintre ele. Dupa vreo 12 km de când părăsisem Olăneștiul, am trecut, poate prea ușor, pentru câte amintiri lăsasem aici, pe lîngă fostul canton Mânzu. Era aici locul de traversare a apei către drumul care mă purtase de atâtea ori către cantonul lui Zdârcea din chei, astăzi cabana Cheia. Mai departe drumul a mai mers liniștit câtăva vreme, pe malul apei Mânzului, până când s-a hotărât voinicește să urce serpentinele către minunile desăvârșite ale cheilor Folea.
Aici ajunsesem prima oară cu mulți ani înainte, la fosta cabană forestieră Folea, ascunsă bine de pădurea care o adăpostea. Erau condiții de-un bivuac, cu o ușă pricăjită la singura camera oarecum locuibilă. Ferestrele nu prea mai aveau geamuri, dar vreo două ochiuri cu sticlă, îmbătrânite de ani mulți de când stăteau ascunse sub pavăza pădurii, tot mai erau la locul lor. Dar era susurul nocturn la pârâului Folea din apropiere și peste pădure domneau stâncile cheilor, promisiunea de a doua zi.
Acum urcam în liniște pe serpentinele drumului, necirculat de multă vreme. Pe aici fuseseră cândva tăieri năpraznice de pădure. Vremea multă trecută de atunci împliniseră minunea reînvierii și locurile erau din nou stăpânite de generația cea nouă a pădurii tinere. Aproape brusc, ne-a apărut în față turnul stâncos cu fisuri și tavane, depășite doar de alpiniști destoinici. Pe vremea când pășisem aici prima oară, doi prieteni alpiniști de meserie, tocmai descoperiseră domeniul alpin și se grăbiseră cu pitonarea și parcurgera locurilor încă virgine, unele chiar de grad V si poate chiar peste. Poate Titi Pandiu și Tini Georgescu și-or mai aduce aminte de măreția locurilor descopeite pe atunci într-o zbenguială alpină ce ținea mult de tinerețea lor. Ceva mai mult de o lungime de coardă, m-au convins să urc cu ei, după care i-am părăsit. Nu era în puterile mele de urcător pe coardă să înaintez mai departe.
Acum am ajuns repede în chei și în față ne-a apărut turnul cel dintâi și poate cel mai impunător. Pe atunci nu avea încă nume, dar poate astăzi o fi primit botezul. Undeva bine ascuns în păienjenișul pădurii tinere stătea portalul peșterii Arnăuților. Pe vremea când ajusesem la intrarea ei, pădurea încă nu o acoperise. Acum deabia de i se vedea un colțișor din intrarea măreață, cum o văzusem atunci împreună cu băiatul meu de-o șchioapă.               
Am intrat mai departe în chei și le-am găsit ca și atunci tot atât de impunătoare. Sunt greu de descris locurile. Fiecare are măreția lui. Cu pereți de stâncă înalți, cu fisuri numai bune pentru folosirea mijloacelor alpine, pe lângă care ochii zburdă către înălțimile stăpânite de brazi și fagi, înfrățiți să reziste împreună la furia vânturilor ce le-or zgâlțâi zdravăn temeritatea în timpul furtunilor abătute peste creste. În timpul ploilor abătute pe aici, am văzut apa pârâului, pașnic acum, trecută peste drum, de numai spintecătura dintre stâncile înalte te scoteau la liman. Tocmai sus, la capătul cheilor, stau martore fundațiile unei posibile captări a pârâului, către marea de la Lotru, rămasă neterminată. Acum ca să mergi mai departe de ele, trebuie să treci apa pârâului și să urci din greu până a ajunge la poteca crestei ce te conduce către cununa munților Căpățânii.
Am admirat prin strâmtoarea locurilor și firavele flori galbene a... gălbinelelor. Ne-am îndestulat privirile cu pereții înalți de calcar pur, ne-am agățat imaginația de fisurile și surplombele din înălțimea acestora și în ce mă privește și de câteva amintiri aninate tot pe acolo și am făcut calea întoarsă stropiți de ceva picături de ploaie, venite la vremea când cerul își acoperise ochiurile de cer senin cu care ne blagoslovise o zi minunată.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez și Andrei Boghez
14.05.2017    

sâmbătă, 15 aprilie 2017

luni, 20 martie 2017

sâmbătă, 18 martie 2017

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Viata in satul de pe creasta

Moto:
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streașini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Lucian Blaga

Ajunsesem din nou într-un alt ajun de Crăciun. Unul cu soare mult și cer senin. Doar cu ceva ger, coborât pe meleagurile apropiate munților ce-și începeau urcușurile din preajma Olăneștilor. N-am intrat în stațiune și înaintea acesteia, am luat-o pe drumul oarecum ocolitor al acesteia. Străbătând ultimele extinderi ale stațiunii, coborând aproape de albia râului și mai apoi urcând pe malul înalt, până la urmă am ajuns în locul în care oarecum se închidea circuitul drumului ce venea din stațiune.
Era o vreme magnifică, cu cer senin, cu copacii pădurii înălțați așa, dintr-o dată, deasupra șoselei pe care venisem. Valea pârâului din lungul drumului pe care urcam, avea pe el filigranul gheții care stăpânea pârâul și pe sub ea, mai gâlgâia pe alocuri, firicel de apă.


Într-un loc cu izvor și băncuțe alături, am zăbovit cât să ne tragem pe mâini mănușile și să ne strângem mai bine hainele de pe noi. Ne dovedise gerul de pe vale și fâșia de cer senin, cât o lăsau coamele înalte atât de apropiate. Într-un cot al drumului, un ac de păr care ne muta pe celălalt versant, ne-a întâmpinat strânsoarea laolaltă a văilor. Una din ele mai ales, își deschidea parcă porțile întunecate, să pătrundă soarele aflat încă pe versantul acoperit de lumina zilei și de trunchiurile fagilor înalți. Era un contrast de întuneric și lumină, pe care parcă acum îl vedeam prima oară.
De aici încolo drumul urca repede pe coasta muntelui și nu mult mai departe, panta lui aproape că nu se  mai cunoștea. Am ajuns curând la placa avertizoare, că urmează satul Tisa și nu mult mai departe ne-a întâmpinat troița locurilor. Cu forme geometrice, un pic rigidă în comparație cu cele ale caselor care se profilau pe muchia urcătoare spre locurile înalte, ale munților din zare. În adâncul văii de sub troiță, poteci coborâtoare, ajungeau la fântâna de unde oamenii își aduceau apa de toate zilele. 
  

Un pic de odihnă și la drum către singura uliță a cătunului. Ajunsesem printre casele vechi, cu alcătuiri ancestrale. Printre ele câte o ogradă cu vietăți, dintre cele care le asigurau traiul, puținilor oameni, care nu cred că vreodată s-au gândit să se desprindă de locul în care se născuseră.




Când am ajuns pe ulița satului, am luat-o la dreapta și imediat ne-a ieșit în cale o construcție nouă, un fel de motel, aflat aici din cine știe ce fantezie. Oricum era închis și cu anunț mare agățat afară, pentru doritorii de petreceri bine ascunse, că putea fi închiriat la nevoie. Până una alta era bine ferecat.
Era Ajunul Crăciunului și printre casele bătrânești era liniște. Într-o fereastră a uneia din case un pisoi se încălzea la soarele ce invadase ulița. Dintr-un țarc cu grajd alături, un om își îngrijea cele câteva oi și ieșit la uliță odată cu trecerea noastră pe acolo, ne-a dat oarecari lămuriri despre bisericuța satului, către care ne îndreptam. Poate vroia să se laude cu ce avea cătunul și i-a dat bisericii vreo 500 de ani. N-am vrut să-l contrazic, dar bisericuța, nu împlinise încă suta.      


În drumul nostru țintit pe bisericuță, ne-a ieșit în cale o femeie cu două găleți cu apă, poate de la alt izvor. Dar ce m-a uimit, că atât de lin îi era mersul, că apa din găleți aproape că nu se mișca. În câte o ogradă, câțiva din berbecii viitoarelor turme, se arătau surprinși de trecătorii neobișnuiți. Casele întâlnite în cale purtau patina timpului, așezată temeinic peste ele.



La bisericuță am ajuns repede. Nu era cine știe ce monument de arhitectură și nici veche nu era, ci doar din anul 1943, cum scria pe pisanie. Dar pe mine mă lega de ea o anumită amintire. Era prin anul 1968, când pe aici ajunsesem prima oară. Mă îndreptam către prima mea excursie din Buila. Străbătusem cătunul Tisa și ajunsesem la capătul lui. Acolo, în pragul unei dimineți însorite, ajunsesem la micuța biserică, așezată oarecum pe un loc ridicat, în bătaia soarelui matinal. O fotografie contre-jour, avea să arate frumusețea așezământului bisericesc. Aveam să aflu la întoarcere, după developarea filmului, că fotografia făcută atunci, în pragul dimineții, urma să-mi fie dragă toată viața.




Pe negândite am ajuns la bisericuță. Era proaspăt renovată sau cel puțin așa părea. În preajma ei se afla cimitirul satului, cu morminte vechi, ce păreau uitate de soartă. Poate de când se construise drumul și accesul în Olănești era unul ușor și mulți acolo stăteau, lumea sătucului își mutase rudele trecute dincolo tot acolo. Dar așa cum arăta micuțul cimitir, cu priveliște spre dealurile și munții din zare, avea în el pitorescul pe care-l așteptam. În adăpostul amenajat de curând, cu bănci și acoperământ, am zăbovit câtăva vreme. Cât să mâncăm o felie de cozonac și să ne odihnim oleacă. Câteva poze ale locului și mai ales creasta zimțată a Builei, meritau fotografiate.


Apoi am luat drumul înapoi, am ieșit din sat, am trecut din nou pe la izvorul întâlnit la urcare, după care am ajuns la mașină și...asta ne-a fost excursia din ajunul Crăciunului.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
24.12.2016