Poveste de toamna

Moto:
Prin munţi coteşte o cărare
Ce se coboară pînă-n văi.....
Vasile Voicullescu

Începem tura noastră de toamnă prin munţii Căpăţânii. Când am ieşit din casă, întunericul încă mai stăpânea oraşul. Pe străzi oameni puţini, strecuraţi pe străzile cu felinarele încă aprinse. Spre dealurile răsăritului, o geană de lumină părea a se înfiripa. Ajungem la autogară şi în scurtă vreme ne aşezăm pe scaunele microbuzului de Brezoi. Când ajungem la capătul drumului, după aţipeala din legănatul maşinii, Brezoiul ne întâmpină cu străzi pustii, doar un pic animate de călătorii coborâţi la capăt de drum. Câţiva curioşi se uită miraţi la poverile din spatele nostru, în timp ce noi, cuminţi, ne aşezăm la răscruce de drum, sperând în vreo ocazie care să ne ducă spre Gura Latoriţei, etapă în drumul spre locurile unde aveam intenţia să urcăm. Opreşte repede lângă noi, un nene cu maşină confortabilă şi mai apoi mers zgâlţâit şi coborâm la ramificaţia spre Ciunget. Parcurgem de aici doar vreo câteva sute de metri şi din urmă ne ajunge altă maşină, care ne lasă la Gura Repedei. Aveam de mers pe aici cale de vreo 6-7 km, pe drumul din lungul văii Repedea, atât de mult încercat de viiturile vreunei ploi torenţiale, până când începeam urcuşul spre stâna din Târnovul Mic, altă etapă în drumul de urmat mai apoi. Şi iarăşi norocul ne aduce din urmă o maşină de cărat lemne, care ne mai ia din picioare şi aceşti din urmă kilometri.
O luăm voiniceşte la drumul întortochiat, cu serpentinele sale în ac de păr. Străbatem culorile toamnei încremenite pe frunzele fagilor prin care se strecoară drumul.

Urcăm pe nesimţite, ba din când în când, câte o scurtătură mai taie câte una din serpentinele prea lungi. Pe drum, în faţa noastră sunt urme nu îndeajuns de vechi, cât să nu recunoaştem urmele unor bocanci de munte. Par a fi când trei, când patru şi dintre ele una pare de femeie sau oricum de picior mic. Urmele sunt şi de întors şi par a fi făcute pe vreme ploioasă. Cu ele în calea noastră ajungem la izvorul cel mare al stânei.

Un popas aici, la vâna de apă puternică chiar la vremea asta de secetă, ne dă prilejul primului popas lung. Din urmă, ajunge până la noi zgomot de motor care pare a se apropia. Uneori nu se mai aude, alteori porneşte din nou. Ne gândim că dacă am mai fi aşteptat puţin jos, am fi împlinit şi ultimul noroc din ziua aceea, tractorul care urca până la stâna la care mergeam. Dar aşa continuăm drumul scurt până la stâna din Târnovul Mic.

Lăsăm pe dreapta refugiul construit de ciobani pentru turişti, care dacă sunt mulţi, poate nu-i mai deranjează. Deşi ospitalitatea Ţuguleştilor, cei ce stăpânesc locurile de pe aici din tată’n fiu, este bine cunoscută. Dar obiceiurile au mai evoluat în timp şi de când l-am cunoscut pe tatăl celor de acum, un bărbat înalt, puternic, deşi în vârstă – avea pe atunci aproape 70 de ani şi mergea în fiecare an la stâna lui de suflet, construită cu mai bine de 100 de ani în urmă – poate s-or mai fi schimbat. Atunci, în anul acela – 1970 - cu furtună grozavă, când l-am întâlnit prima oară, deşi eram cam mulţi, a trimis după noi un băieţandru, Ştefan, cel ce în anii din urmă începuse să îmbătrânească şi el, să ne cheme în stâna lui cea de poveste. Şi nu s-a lăsat până nu ne-a omenit pe toţi, strânşi în jurul focului cu fum cam înecăcios.
Acum când ajungem la stână, constatăm că de multicică vreme pe aici nu mai fusese picior de cioban şi stâna părea cam alunecată într’o parte.

Şi nostalgia vremurilor de altă dată, parcă stătea prin preajmă. Dar muntele era însorit şi căldura molcomă a toamnei stârnise gâzele pregătite de adormirea iernii celei lungi. Peretele Pietrii Târnovului sclipea în soare şi pe lângă el urca limba de brână înierbată, către vârful cel mare.

Ziua era scurtă şi mai aveam de ajuns şi până la stâna din Gropiţa, unde vroiam să înnoptăm. Drumul până spre vârf nu era tocmai uşor şi cu toate insistenţele Florianei am pregetat să-i urc înălţimea. Pe deasupra ştiam, de când îi trecusem lungul crestei, cu doar vreo 3-4 ani în urmă, că poteca tăiată altădată cu toporul, printre jepi, nu mai era si aceştia crescuseră din nou şi nici atunci nu-mi fusese uşoară trecerea prin ei. Dar Floriana a ţinut morţiş să urce şi a făcut-o pe faţa înierbată, pe drum de brână, pe verticala munteluii, până deasupra avenului cu legende haiduceşti. Incursiunea a durat puţin, dar la întoarcere mi-a mărturisit că numai uşor nu-i fusese.

Când s-a întors Floriana, ne-am mai odihnit oleacă, cât să mai privim spre locurile înalte ale Făgăraşilor, Lotrului şi Latoriţei, pe care acum ajungeam doar cu gândul şi până la urmă ne-am desprins din mirajul pietrii argintii şi am plecat spre vechea poteca ce înconjura muntele.

În locul acesteia ne-am trezit cu ditamai drumul croit prin grohotişul muntelui de calcar şi prin colonia de paltini de la poalele lui.

Bine că izvorul cu apă rece rămăsese intact. Cât priveşte paltinii de altădată, unii mai stăteau în picioare. Dar versantul Târnovului, cu grotele sale bănuite şi ne’ncercate, turnurile de calcar înălţate până la cerul muntelui, sunt tot ca odinioară.

Soarele scălda piatra argintie şi vârfurile mari din împrejurimi, ale Negovanului şi Nedeii la care urma să ajungem, erau însorite şi păreau blajine în lumina după amiezii. Urcând şi coborând, aşa cum făcea şi vechea potecă, drumul cel nou ne poartă pe la şaua din Borogeana, apoi urcă spre locurile de unde ne despărţim de drumul către şaua Negovanului. Noi ne abatem la stânga, pe poteca ce ne poartă paşii spre stâna din Gropiţa, aflată la cota 1680m.
Am ajuns la stână cam în două ore de când plecasem de la Târnovu Mic.

Am găsit stâna aşa cum o ştiam, curată şi parcă întocmită cu un soi de noimă „tehnologică”, aşa cum mi-o prezentase ciobanul de acum 3-4 ani. Numai că de data asta se vedea clar că nu mai fusese întrebuinţată de mult. Se schimbaseră obiceiurile pastorale şi nu pot să-mi dau seama dacă era bine sau rău. Apă aveam la doi paşi, priveliştea de pe prispa stânei – avea şi aşa ceva -, ne prezenta Târnovul în toată măreţia lui şi încăperea în care ne hotărâsem să ne petrecem noaptea era podită şi tăvănuită şi avea pereţii îmbrăcaţi în şiţă. Urma să avem o noapte liniştită şi nici răcoroasă nu avea cum să fie. Doar ceva urme de şoricei, ne stârneau oarecum îngrijorarea. În încăperea în care altădată se prepara brânza, pe o grindă a ei, am privit la o ciudăţenie. Trei cuiburi de lăstun, unul lângă altul şi poate se aşezaseră aşa să treacă mai uşor peste năpastele ce-i pândeau mereu. Am urmărit cum se pierdea lumina soarelui peste creasta Negovanului, cum profilul semeţ al Târnovului îşi pierde culorile argintii şi când peste munte s-a lăsat întunericul, am intrat şi noi în sacii de dormit.

A fost noaptea una cu lună plină şi peste munte se lăsase lumina ei rece. Ne-am trezit cu geana de lumină anunţată de răsăritul soarelui şi am mai stat ceva timp până să-şi facă apariţia şi dânsul.

Deabia atunci am apucat poteca ce mai întâi urca şi apoi cobora la firul apei Gropiţei, atâta cât mai era din ea la vremea asta de secetă. Prin pădurea de brad prin care se strecurau vechile hăţaşe ale oilor ce ieşeau la plai, apoi printre tufele de jneapăn ce punctau coasta muntelui, am străbătut Cuculeiul, cum îi spuneau locului ciobanii, până sus aproape de vârful Negovanului. Ne-a luat aproape 2 ore să urcăm coasta dură şi când am ajuns aproape de vârful amintit, am avut de admirat căldarea nordică a acestuia. Cât am urcat coasta muntelui pe culmea dinspre Huluzu, a apărut o umbră de animal mare, cam roşcat după cum părea şi mare de se vedea profilat pe cer şi nu putea să fie câinele vreunei stâne întârziate, sau vreo vulpe pricăjită, ci doar un lup singuratec. Noroc că era departe şi nu avea el treabă cu noi. De aici încolo ne-am abătut pe coasta sudică a munţilor Căpăţânii. De unde ajunsesem, Parângul îşi etala înălţimile, ba chiar şi clădirile din staţiunea Rânca se vedeau bine. Era cerul senin şi zările se vedeau până departe. Dar vântul bătea cu putere şi peste munte se lăsase o pală de frig. De aici a venit şi umbra de îndoială că vom putea coborî pe unde ne propusesem, mai ales că ştiam că o muchie sudică, ca mai peste tot, era extrem de lungă şi existau temeri că în Polovragi vom ajunge pe înnoptat.
Floriana s-a urcat pe creştetul Nedeii şi a privit spre locurile nimicniciei pe care le domina. Acolo, printre momâile şi pietrele din vârf, a verificat şi altitudinea acestuia şi altimetrul avut la îndemână, care pe Negovanul îi arătase bine cota – 2094m -, acum arăta chiar 2168m şi ne-am gândit apoi că tot Nedeia e cel mai înalt vârf din munţii Căpăţânii, chiar dacă n-o avea el cât arătase ceasul.

Ne-am întâlnit apoi la ciotul vechii troiţe ridicate aici, în şaua largă, la locul nedeii ciobăneşti din vremuri de mult apuse. Nu eram chiar din vremurile acelea, dar troiţa, ceva mai roasă de trecerea anilor tot era în picioare. Acum din ea mai rămăsese doar bucata de lemn scămoşat ce ieşea din pământ. De aici am plecat mai departe, aveam încă drum lung de făcut până dădea întunericul. Nu atât drumul pe coastele golaşe, ni se părea lung, cât cel ce-l aveam de făcut pe valea Târâiei, pe drumului forestier ce ne scotea la Polovragi. Era cam ora 11 şi aici ne-am luat masa de prânz.

Cu priveliştile Balotei şi Ursului în faţă, cu cele ale crestelor mari ale Parângului şi cele ce se pierdeau în adâncul văilor pe care le aveam de străbătut, am petrecut multă vreme.

Aveam de urmat poteca crestei. O ştiam bine, mai fusesm pe ea de vreo câteva ori, urcând sau coborând şi de fiecare dată de aici avusesem amintiri de neşters. Doar că acum şi pe aici buldozerul făcuse drum, către un plai întins, undeva spre apa Cernei. Dar vârfurile înalte ale Beleoaiei, Corşorului – 2065m – şi Cujbei tot acolo rămăseseră. Cerul căpătase acum norişori din cei decorativi şi vântul din creste căzuse cu desăvârşire.

Am întins pasul cât am putut şi nimic nu ne hotăra să mai facem vreun popas. Curând coborâşul a devenit accentuat şi vârful Polovragilor din faţă părea din ce în ce mai aproape. Mergeam teleleu, fără nicio grijă, când pe nepregătite lătrăturile venite din faţă şi mai apoi vreo 2-3 dulăi ciobăneşti, ne-au scos din amorţeală. Ne-am oprit, am tot strigat către stâna din faţă, cea din Pleaşa, dar alţi câini veneau spre noi. Se adunaseră vreo 8 – şi ciobanul ne-a spus apoi că erau cu toţii vreo 14. Ne-am aşezat jos şi i-am spriţuit cu spray-urile noastre cu piper, de care câinii nici nu s-au sinchisit. I-a trecut supărarea ciobanului, care venise până la urmă, doar când a auzit că spray-ul nu era paralizant. Am mai stat de vorbă, ne-a spus de primarul satului, ce doar plecase de vreo două ore, ne-a îndrumat la drum şi ne-a liniştit spunându-ne că până în Polovragi, doar fix 20km, mai aveam. Ne-a mai şi precizat că pe valea Tărâiei nu sunt exploatări forestiere şi nici circulaţie de maşini.
Am trecut peste vârful Polovragilor, de unde am admirat ultimele imagini ale Parângului, apoi am ajuns la lungul drum către valea Tărâiei. Era o linşte totală şi doar frunzele întomnite mai fluturau prin aer.

Dar din urmă s-a auzit un zgomot de motor şi chiar am zărit capota unui ARO albastru ce ieşea dintr-un drum secundar. Şi iar s-a aşternut liniştea şi noi mergeam mereu. Până când am ajuns pe firul Târâiei nu s-a mai întâmplat nimic. Din urmă maşina părea că nu ne mai ajunge. Şi noi, cum puteam, număram kilometri care parcă se înmulţeau mereu. Când am auzit din nou zgomotul maşinii şi mai ales când am fost invitaţi să urcăm sus, pe lemne, nu ne-a venit să credem. Cocoţaţi pe lemne, cam chinuiţi, dar frumuseţea cheilor Tărâiei, cu pereţii înalţi de calcar, din care curgeau râuri de grohotiş, venite din guri întunecate, cu albia pârâului secat, pierdut prin cine ştie ce sorb, tot ne-au încântat. Doar că n-am putut fotografia frumuseţile, că prea trebuia să ne ţinem zdravăn pe grămada de lemne. Ne-am dat jos de pe lemne în rudărie, acolo de unde era şi şoferul şi însoţitorul cu pălărie de oier novăcean pe cap. Ne-au întrebat oamenii unde mergem şi când au auzit că ar fi trebuit să prindem un autocar spre Vâlcea şi până atunci mai era destul timp, ne-au şi propus să ne ducă cu maşina lor, cea boierească, un Opel. Sigur nu pe gratis. Până acolo am ajuns în vreun ¼ oră şi am mai avut de aşteptat până la sosirea autocarului Normandiei. Şi seara ne-am petrecut-o acasă, mâncând liniştiţi căpşunile tomnatice cumpărate de la marginea şoselei dinspre Polovragi.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez