O zi de toamna tarzie

Moto: Îmi aleg culoarea

cea fără umbră, cea nemişcătoare.

Cea care se vede chiar şi atunci

când ţii pleoapele închise.

Nichita Stănescu

În wkd-ul ăsta de săptămână, frumos, hotărâm o excursie scurtă, cât să beneficiem de căldura soarelui, cât mai rămăsese din ea către sfârşitul lunii noembrie. Ne ia Andrei cu maşina şi noi, călătorii reuniţi pe cele patru roţi, alergăm către frumuseţile plaiului alpin. Le povestesc colegilor de tură, cât încă alergăm pe şosea, că avem să ne bucurăm de privelişti frumoase.

Masivul Mănăilesei, cu altitudinea sa joasă, cam 1853m, are marele avantaj că stând pe vârf, te roteşti închizând cercul şi tot de munţi dai, înalţi şi frumoşi. Numai de-am prinde o zi cu vizibilitate deplină. După care încep să-mi depăn amintirile, destule chiar şi înşirate pe anii frumoşi petrecuţi pe munţi.

Venisem aici pe când lucrările hidroenergetice deabia începuseră. La Voineasa se adunaseră câţiva sibieni, cu dragoste de munte, care organizau mereu iarna, ture de schi pe vârfurile Mănăilesei. Pe drumul anevoios, parcurs cu o dubă muncitorească şi mai apoi cu schiurile în spate, urcasem spre vârf şi petrecusem în soarele strălucitor de ianuarie, clipe fericite. Urmaseră mai apoi ture lungi peste creasta aceasta mediană, care parcă împărţea munţii în două. Cu copiii de la Vidra spre Voineasa, sau invers cu prieteni buni, cu urme proaspte de lupi prin pădurea încă nedezăpezită, trecând pe lângă mormântul unui cioban, care nici trecut din lumea asta nu dorise să se despartă de muntele lui drag. Avea mormânt cu gard forjat şi călătorii trecuţi pe aici aruncau câte un bănuţ înăuntru, să fie de sufletul celui dus. Urcasem şi singur, vara, însoţit de-o căţeluşă sprinţară, ce se luase după mine încă de la vilele din Vidra. Şi îmi aduc aminte de câinii mari, ciobăneşti, care nici capul nu l-au întors către mine, atâta curiozitate le stârnea Florica, căţeluşa năstruşnică. Şi amintirile ar ar mai fi curs una după alta, de n-am fi ajuns între timp la Curmătura Vidruţei, acolo unde partea asta motorizată a călătoriei, se sfârşea.

Ne-am luat tărhatul în spate, am coborât pe şosea scurtă vreme, până am prins drumeagul care urca spre releele telefonice de pe vârful acesta de vreo 1750 şi ceva. În drumul nostru, ceva mai jos, am dat de vechea potecă ce te scoate direct la Vidra, cea de pe Plaiul Hoţilor. Am ajuns repede pe vârf, chiar lângă releee şi de acolo ne-am sunat prietenii, dintre care unii urcaseră tot din Vidruţa, dar pe munţii Latoriţei, până la vârful Fratoşteanu. Şi pe Floriana am sunat-o – era în Piatra Craiului -,dar nu ne prea auzea şi ne tot spunea să nu ne mişcăm din loc că pierdem semnalul şi noi chiar sub relee eram şi nu unul ci două !. Apoi am coborât vârful, am trecut printr-o şa, pe lângă stâna cea mare din Mănăileasa şi curând am urcat din nou, către un pâlc de pădure. L-am traversat şi din nou am coborât, parcă în cea mai adâncă şa de până acum. Ne rămăsese în faţă doar panta vârfului cel mare. Avea pe ea urme de tranşee şi erau chiar vechi. Urcând am găsit şi gropi milităreşti, de poziţie, îmbătrânite de când stăteau acolo, că doar fuseseră făcute pentru luptele din ’916. Mai erau şi stânci, puţine şi răspândite pe coasta muntelui. Nişte mameloane izolate, unele mari, altele mici. Până pe vârf mai aveam puţin şi pe stâncile care-l ornau, ne-am adăpostit de vântul care începuse să-şi facă mendrele.

Ne-am suit pe stâncile vârfului cel mare şi de acolo am privit de jur împrejur. Pe cerul albastru, avioane mergând spre depărtări, lăsau urme albicioase. Spre răsărit Cozia se prezenta ca un masiv întunecat. Nici Făgăraşii, fără zăpadă nu erau prea diferiti, doar că prezentau vârfuri proeminente. Hotărât nu prinsesem ziua cea bună. Seninul cerului nu izbutea să risipească pâcla care acoperea zarea. Se zăreau în schimb munţii Lotrului, cam de pe la vârful Sterpului încoace. Pe măsură ce privirile ajungeau pe creasta apropiată nouă, Balindru, Conţu Mare, Ştefleşti, Cristeşti şi mai ales circul glaciar al Pietrii Albe, se lăsau privite ca pe un ecran uriaş. Din Şurean se vedeau contururi neclare. Parângul avea vârfurile înalte, bine profilate pe înaltul cerului. Masivul Mohorului şi piramida Parângului Mare, se lăsau privite pe îndelete. Din munţii Latoriţei, ne-am oprit privirile pe cupola rotunjită a Fratoşteanului şi pe stâncile din vârful Repezi şi încă pe muchia împădurită ce cobora spre Ciunget. Şi turul de orizont s-a închis aici şi pentru el venisem pe plaiurile astea frumoase.

Ne-am tras la adăpostul stâncilor, feriţi de vânt şi aici ne-am scos fiecare ce ne adusesem în traistă şi ziua a curs pe lângă noi tot aşa frumoasă cum o găsisem când am început urcuşul. Ceva vreme s-a mai scurs până ne-am sfârşit masa, până ne-am mai depănat întâmplări trecute pe lângă noi şi până la urmă ne-am ridicat din locul frumos în care zăbovisem o clipă şi am luat drumul întoarcerii, tot pe potecile pe care venisem.

Când coboram, soarele încă mai stătea agăţat de înaltul cerului, dar se pregătea să coboare către furcitura unde se întâlneau munţii Parâmgului cu cei vâlceni.. Firele ierbii din poteca plaiului pe care mergeam începeau din nou, să capete săbiuţă îngheţată. Pe drum zăpada un pic dezgheţată la urcare, acum începea din nou întărişul şi când am ajuns la maşină, umbrele apusului se lăsau peste munţi.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez

In asteptarea marilor ninsori

Moto:

Mai stau o înserare,

ca să văd,

umbră din umbră cum se lasă.

Nichita Stănescu

Venise iar vremea excursiilor în care puteam să-mi întovărăşesc paşii cu cei ai fiicei mele, acum revenită din marea depărtare de-o vară. Doar că acum şi eu avusesem nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală. Aşa că propunerea unei plimbări până la cabana de la Valea Sâmbetei, mi-a picat numai bine. În zilele astea de toamnă târzie în care ne aflam, am ieşit către faleza Olăneştilor, în zorii zilei încă întunecaţi. Pe oglinda apei cu murmur de poveste adusă de departe, strălucea lumina felinarelor încă aprinse. Din câte un cotlon răzbătea lătratul unui câine, sau poate chiar a mai multora, dar pe lângă ei am trecut fără incidente. Cum în zilele astea mai marii naţiunii dezbăteau legea eutanasierii acestora, o clipă m-am gândit, cam ce s-ar fi discutat dacă cei oprimaţi acum, ar ajunge vreodată la putere, aşa ca într-un film năstruşnic al lui Hitchcock. Dar noi am mers mai departe, aveam treabă cu Făgăraşul noatru care ne aştepta. Ne-am suit în autobuzul cu care de atâtea ori ajunsesem aproape de muntele nostru drag. După ceva dezbateri, hotărâsem să ne întâlnim la Avrig cu prietenii cu care vroiam să urcăm către crestele cele mari, Vali si Cristina.

Moţăiam somnoroşi în autobuz şi ne-am trezit de-abinelea, mai către Tălmaciu şi mai bine la ramificaţia spre Făgăraş. Ca mai totdeauna, autobuzul a făcut o pauza mare la restaurantul de pe partea stângă a şoselei. Până la Avrig mai aveam o zvârlitură de băţ şi cum şoferul ne-a anunţat că aici stăm aproape ½ oră, ne-am sunat prietenii care ajunseseră la locul întâlnirii. Au venit să ne ia şi mai departe ne-am continuat drumul spre Sâmbăta de Jos. Pe drumul mânăstirii, pe lângă aşezămintele herghelii din drum, timpul a trecut repede. Am continuat pe drumul de pe valea Sâmbetei, încă bun. Am trecut pe lângă păstrăvărie, pe lângă pensiunile mai elegante ale văii şi nu ne-am oprit, decât după ce am traversat apa scăzută a râului, tocmai la captarea de apă potabilă de mai sus. De aici nici n-am mai avut mult până la bătrâna băncuţă, de unde mai departe începea poteca adevărată a muntelui. Până acolo drumul era cam răvăşit de apele mari de anul trecut şi în două locuri am avut de traversat îndelung prin albia bolovănoasă. Am făcut un popas ca lumea la băncuţă, acum îmbătrânită de anii care trecuseră peste ea şi ne-am continuat drumul.

De cum am intrat pe potecă, valea parcă s-a îngustat şi locurile pe care le aveam de străbătut erau cele de toamnă pe care le aşteptam. Drumeag îngust, firicele de apă care parcă nu ţineau seama de seceta cumplită în care eram şi mai ales covorul de frunze aşternute parcă special să ne afundăm paşii în moliciunea şi foşnetul lor. Am mers drept, am mai urcat, am mai coborât şi iată-ne la primul pod aruncat peste vâltoarea apei. Ne-am regrupat şi ne-am tras sufletul lângă el, cât să ne odihnim pentru drumul pe mai departe. Peste mal am avut de înfruntat calea stâncoasă a potecii, pe alocuri umedă, nu chiar năpădită de şuvoaie de apă ca mai de mult. S-a sfârşit urcuşul mai abrupt şi am ajuns în poiana cu alt indicator şi o băncuţă aflată la îndemâna celor obosiţi. Prea ne era aproape cabana ca să zăbovim şi aici, aşa că ne-am continuat drumul. Am coborât la celălalt pod, peste apa ceva mai învolburată şi ne-am continuat drumul urcător. Parcă ne-am mai fi odihnit pe drum, dacă n-am fi ştiut că ceva mai departe e altă băncuţă, înaintea ultimei porţiuni ceva mai domoale, a drumului spre cabană. Ajunsesem la brad şi poate de aceea nici n-am simţit urcuşul, până la poiana cu muşchi verde şi indicator de răscruce. Era aici ramificaţia către refugiul din Muchia Drăguşului, la care de atâta vreme râvnesc. Ultima oară când urcasem pe aici, singur, la urma de sus a avalanşei pornită de sub jepi, care rupseseră poteca cea bună, urcasem printre ei şi dându-mi seama într-un târziu că n-am să o scot la capăt, m-am întors din drum. Doar că printre jnepeni îmi pierdusem pioletul, cel care mă întovărăşise prin munţi mai bine de treizeci de ani. La coborârea dintre ei şi la o timidă încercare să-l găsesc, mi-am dat seama că singur nu am nicio şansă în încâlceala crăcilor îmbârligate. M-am întors la cabană singur, trist şi cu urma lacrimei din colţul ochilor, dusă de ceva vreme. Dar părerea de rău şi nădejdea că poate am să-l regăsesc până la urmă, tot mi-a mai rămas. Am purces mai departe. Nici mult nu mai aveam până la cabană. Am traversat albia pietroasă a pârâului din cale, ne-am îndreptat ochii către îmbulzeala lăstărişului dinspre Piatra Caprei şi am început ultimul urcuş către cabană. Era poate urcuşul cel mai uşor de astăzi, dar ca întotdeauna mi s-a părut şi cel mai greu şi cel mai lung. Undeva deasupra noastră, lătratul şăgalnic al câinelui ciobănesc de la cabană, ne-a dat semn că aveam să ajungem curând la casă de om.

La cabană am ajuns curând şi pe băncuţa ştiută, cu semnal la mobil, am sunat acasă să se ştie că am sosit cu bine. Apoi ne-am îndreptat către cabană. L-am găsit pe noul cabanier ocupat cu ceva reparaţii, cât l-or fi lăsat puterile şi banii pe care-i avea. Pregătea „confortul” câtorva noi camere si Dumnezeu ştie, dacă le-o putea termina. Oricum avea entuziasm şi multă, multă bunăvoinţă.

Ne-am ales camera în care aveam să ne odihnim. Avea şi sobă şi ni s-a promis un foc bun, mângâietor şi ne-am adunat în sala de mese, la sărbătoarea prânzului. Au sosit pe lângă noi şi pisicile, ajunse aici tradiţionale. Erau tot cele două, una având strămoşi sălbateci bănuiţi, dar amândouă înfometate, şi nu conteneau să ne atragă atenţia că vor şi ele din cât aveam noi.

Mai departe cei trei mai tineri componenţi ai trupei s-au îndreptat către Fereastra Mare. Nici starea fizică, nici ritmul mai vârstnic, nici timpul înaintat, nu mi-ar fi permis să-i însoţesc. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să-i urmăresc cu privirea pe poteca ce s-a pierdut printre brăduti şi să-i aştept mai pe înserat, atunci când Floriana avea să-mi povestească întâmplările urcuşului.

Dupa masa pe fuga impartita mai mult sau mai putin voluntar cu matele cabanei, am indesat ciocolata in rucsac, ne-am imbracat bine si am pornit pe cararea ce duce catre Ferestre. Stiam ca ne vom intoarce pe intuneric. Probabil de aceea am uitat una din frontale in cabana... Am ajuns imediat la punctul de rascruce dintre cele doua Ferestre. Nici de data aceasta nu aveam sa ajung in cea Mica... Am apucat voiniceste panta prin padure ascultandu-l cu uimire pe Vali care ne povestea despre cerbul din fata primariei din Berislavesti... In dreptul crucii am inceput sa ne sfatuim: mai urcam, nu mai urcam. Hai sa mai urcam, fie ce-o fi! I-am intalnit pe turistii de dimineata care coborau grabiti din Fereastra. Ma asteptam la gheata si eram pregatita pentru ea. Dar nu a fost decat zapada buna de infipt bocancul in ea. Pe langa Coltul Balaceni ma asteptam sa zaresc capre negre, dar nici ele nu s-au aratat. Cu privirea atintita mereu spre indicatorul din creasta, am ajuns gafaind pana sus unde m-a lovit un vant tare rece. Incercand sa sun la cabana intr-un minut nu mi-am mai simtit degetele. Creasta insa era atat de imbietoare... pictata in alb si viscolita...Trebuie sa fi fost minunat pentru cei care au reusit sa o colinde in ziua aceea si sa se adaposteasca inainte de apus intr-unul din refugiile ei. Mmm... Dara era tot acolo...Vantul m-a convins repede ca ciocolata trebuie sa o mananc mai jos. In caldare nici urma de suflul rece al iernii anuntate. Doar apusul a adus cu el ceata care urca indaratnic spre noi. Ne-am regasit si am luat-o repede la picior. In mai putin de o ora eram jos la rau, dar si intunericul era cu noi. Tata, grijuliu mereu, ne astepta in curtea cabanei semnalizandu-ne cu lanterna.

Mi-am îndreptat paşii către camera pe care mi-o doream cât de cât încălzită. N-a fost să fie, aş mai fi avut de aşteptat, aşa că mi-am scos pufoaica, că doar de asta o adusesem şi m-am ghemuit în pat. Nici că mi-a păsat de camera încă neîncălzită şi chiar am tras un pui de somn. Când m-am trezit, afară erau crestele luminate şi către Colţul Bălăcenilor se vedea bine stratul de zăpadă care cu încetul avea să-l acopere. Mi-am făcut drum până la cabana salvamont, unde am aflat că se afla şi mai vechea mea cunoştinţă, Thomas Bross, salvamontist de-o viaţă pe meleagurile victoriene. Era acolo, la cabana care-i datora atâta. Se pregăteau de iarnă, cu oarecari îmbunătăţiri şi din ce nu mai avea cum să fie întrebuinţat, îşi alegea şi cabanierul nostru câte ceva să-şi mai cârpească cabana cea veche. Se pregăteau salvamontişti de masa de după lucru, aşa că doar câteva cuvinte aveam să schimb cu bâtrânul Bross, cu care am băut un ceai cald şi m-am întors la cabană. Ceva mai târziu am părăsit cabanierii cu care-mi petrecusem câtăva vreme şi afară m-am întâlnit cu un grup de tineri care-şi consumau ceaiul după coborârea grăbită din Fereastra Mare. Mi-au spus că se întâlniseră cu Floriana, Vali si Cristina, pe când tocmai coborau. Mi-au spus chiar şi ora la care îi întâlniseră. Apoi s-au incins discutii despre traseul cel mai bun pe care pot să-l facă a doua zi. I-am întrebat dacă vreumul din ei a urcat de curând la refugiul din Muchia Drăguşului şi am fost încântat să aflu că acolo sunt condiţii chiar foarte bune, cu sobă, uşi şi ferestre. Tinerii au plecat şi eu iară am început să-mi fac socotelile despre cei plecaţi. Cam cât fac până sus, cam cât le ia odihna şi cât pot face la coborâre. Mi-am făcut socotealacă că prin jurul orei 18-18 ½ ar putea reveni. Mai era destul timp şi iarăşi am sporovăit cu cabanierul. Până la urmă mi-am pus frontala pe frunte şi am ieşit din nou afară, cu ochii aţintiţi pe poteca pe care trebuiau să se întoarcă. Cam atunci şi unul din câini a plecat lătrând pe poteca pierdută printre brazi. Ii simţise şi în scurtă vreme le-am văzut licuricii frontalelor. La 18 ½ ne regăsisem toţi în faţa cabanei. A urmat o masă cu voie bună, stropită cu câte o cană de vin fiert, cu pisicile strecurate printre picioare. Supriza serii a venit de la iluminatul sălii de mese. Era unul electric şi cum tot aşa a fost şi în camera în care parcă ne-am lăfăit la căldura sobei bine încinse.

Dimineaţa s-a dovedit una frumoasă şi nu ne-a mai rămas de făcut decat să începem drumul invers, parcă mai scurt de cât urcarea, dar şi cu ceva gheţuş mai mult. Am parcurs poteca cu băncuţele ei, drumul forestier cu rupturile sale şi când am ajuns la maşină, excursia noastră luase sfârşit.

Amabila invitatie a colegilor noştri de tură, să ne petrecem în casa lor din Sibiu, timpul rămas până la autobuzul care ne-a dus spre casă, s-a dovedit una de excepţie, pentru ospitalitate şi conversaţia plăcută, care era cât pe-aci să ne facă să pierdem autobuzul, atât de bine ne-am simţit.

Text: Dinu Boghez, Floriana Boghez

Foto: Valentin Tudosescu

Cand zboara frunza...

Moto:
O raza
si-aduna aripile si se lasa tremurand pe-o frunza:
dar e prea grea povara
si frunza cade.

Lucian Blaga

Trecusera zile munlte de când o întâmplare stupidă, m-a adus într-un pat alb, cu suferinţă de jur împrejur mai mare decât a mea. Au urmat alte zile lungi, cu dor de poteci însorite, până când, cu teamă, am păşit din nou pe căi tomnatece, undeva mai către poalele muntelui. Au fost zile frumoase cu soare risipind căldură molatecă şi cu început de culori aşternute pe câte un copac.

A venit şi dimineaţa cu întuneric, cu felinare aprinse pe marginea străzii şi câte-un câine latrând agale, supărat că l-am trezit din somnul bun al dimineţii. Din autobuz am coborât nu departe de malul Oltului. I-am trecut podul întunecat, apoi şinele de cale ferată din halta Păuşii şi am ajuns la capătul drumului forestier. Casele le-am lăsat în urmă repede, mai apoi şi cele câteva vile întuncate şi în faţă nu ne-a rămas decât panglica drumului, strecurată prin mijlocul pădurii. De când apăruseră întâiele semne ale toamnei, copacii se coloraseră zdravăn. Pe jos se aşternuse covor de frunze ce-şi sfârşiseră rolul, şi din copaci, câte-o zburătăceală de vânt mai cobora şi altele şi până să ajungă lângă noi, mai roiau un pic prin aer, luându-şi rămas bun de la cei pentru care fuseseră podoabă peste vară.

Pe nesimţite am ajuns la cabana pustie de la Valea Mărului. Ne-a întâmpinat doar Racheta, căţeaua îmbătrânită de când o ştiam. Acolo se născuse şi locurile astea le păzea de când se ştia. Ne-a întâmpinat dând veselă din coadă şi din ce am mâncat noi la Troiţa cu izvor de apă vie de mai sus, a căpătat şi ea căte ceva, după care ne-a urmat îndeaproape, pe drumul pe care-l ştia bine, până sus la cabana din Cozia. Pentru noi drumul forestier, din ce în ce mai acoperit de frunzele căzătoare, s-a sfârşit în poienile de deasupra Mânăstirii Stânişoarei.

Mai departe doar poteca avea să ne însoţească. Cerul s-a luminat şi peste noi au apărut peticele de cer senin. Am urcat panta ceva mai dură dintre stejari şi am coborât în valea uscată a Bulzului. Am urmat cu sfinţenie poteca, am trecut pe lângă blocul de stâncă cu amintiri triste, legate de soarta unei bune tovarăşe de munte şi ne-am înscris pe poteca cu serpentine multe de pe coasta muntelui.

Am fi fost doar noi şi muntele, dacă pe alocuri nu ne-ar fi ajuns câţiva oameni, cu care am mai schimbat vreo două vorbe. Am trecut prin Poiana Vlădesii, care ne-a întâmpinat cu băncuţă, cu masă, proaspăt apărute aici. Mai departe pădurea pe deasupra căreia se vedeau înălţimile clonţoase, părea şi mai frumos împodobită cu toate culorile toamnei, acum sclipind în soarele coborât peste ea.

De brâna cu cablu am trecut uşor şi mai departe au urmat serpentinele dese de sub Măria Sa Bulzul. Am ajuns în faţa treptei înalte, abrupte, în lungul căreia sălăşluia de amar de vreme, cablul de care te mai agăţai din când în când. Erau pe înălţimea abruptului, copăcei agăţaţi de stâncă cu rădăcini pe unde găsiseră câte-un dram de pământ şi dintre aceştia, mestecenii aveau frunza îngălbenită, cu câte-un clinchet mic la fiecare adiere de vânt.

La băncuţa de deasupra abruptului am făcut pauza mare.

Am avut de admirat muntele stâncos al Bulzului. Sub noi panta abruptă pe care tocmai o urcasem. În sus, stânci cu forme bizare dintre care unele stârniseră înfăţişări pământene. Mai departe am urcat panta tot cu serpentine, parcă mai domoale şi către sfârşit îmbrăţişate de brazi falnici. Am ajuns în Şaua Durducului şi de acolo puţin ne-a mai lipsit până să ajungem în drumul releului, pe care am făcut ultimi paşi până la cabană.

Ne-a întâmpinat nea Vasile şi Anişoara, cabanierii de serviciu, care ne-au primit cu o cană de vin fiert, o ciorbă caldă şi bucuria unei revederi după o atât de lungă perioadă. Mai apoi focul duduind în camera în care aveam să stăm, a împrăştiat răcoarea toamnei şi ne-a îmbrăţişat cu căldură molatecă.

Spre seară s-au mai strâns călători, din aceea cu rucsac în spate, iubitori ai muntelui, din aceea pe care aici nu-i întâlneşti decât atunci când muntele are zilele de toamnă capricioase şi mai târziu zăpezile cele mari. Noaptea s-a lăsat peste munte cu cer senin cu stele multe şi mai încolo şi cu un crâmpei de lună luminoasă, aflată spre unul din pătrarele crescătoare.

De la cabană am pornit în dimineaţa care părea ceţoasă. Ne-am sorbit ceaiurile calde şi ne-am luat rămas bun de la amfitrioni şi cabana care ne oferise seara frumoasă pe care ne-am dorit-o. Am trecut repede peste Piatra Rea, de creasta Vamvurei cea cu stâncării şi privelişti către munţii cei mari. Am intrat pe aleea cu brazi falnici şi pe nesimţite am ajuns la fagii cei bătrânii. Erau cum îi ştiam de mult, doar că acum, în toamnă, erau îngălbeniti şi pe alocuri arămiţi bine. Crăcile lor mari, viguroase, erau tot noduroase, întortochiate, venite din pădurea poveştilor, la vremea asta cu zâne înfrigurate şi Baba-Cloanţa ce-şi flutura zănatec ţoalele iernatice. Mai jos am trecut pe lângă mestecenii din Hora Mireselor şi ne-am oprit la căsuţa pricăjită din Şaua Turneanului. A urmat coborâşul priporos, alunecos cel mai adesea şi prăfuit la vremea asta secetoasă pe care o traversam. Pârâul Turneanului era acum uscat şi albia lui firavă aproape dispăruse sub vegetaţia care o năpădea. Pe lângă balcoanele cu privelişti către stânci înalte, am trecut repede. Am lăsat în urmă şi coborâşul printre alte Pietre Rele. Am trecut pe lângă izvorul parcă veşnic de „La Troc” şi mai apoi am străbătut viroaga în care din înalturi pogorâseră stânci mari, dintr-o zdruncinătură numai de munte ştiută. Ne-am odihnit un pic pe stâncăriile de sub Muchia Scorţarului, privind către adâncurile pădurilor neştiute. Mai aveam puţin până la drumul mânăstirii şi cînd am ajuns acolo am aşteptat cu nerăbdare băncuţa de la sfârşitul urcuşului.

Apoi ne-am abătut la stânga, pe poteci ascunse, cu crengi doborâte de vântoase, care trozneau sub paşii noştri şi ici-colo am mai găsit câte o brânduşă, într-un ochi de pădure însorită, care o mai înveseleau un pic.

Când am ajuns din nou la drumul de pe Valea Păuşii, la Troiţa cu izvorul din cale, drumul nostru parcă se sfârşise. Cabana de la valea Mărului era tot pustie şi drumul tot acoperit de covorul de frunze zburătoare, care-şi găsiseră însfârşit odihna. În halta Păuşii am sosit odată cu Săgeata Albastră, care tocmai acum se hotăse să nu aibă şi ea vreo câteva minute de întârziere.

Am coborât din tren pe peronul bătrânei gări din urbea pe care o părăsisem pe înnoptate şi de pe străzile cu miros de toamnă fumurie, am deschis uşa casei. Ne-a primit cu masă caldă, cu supa înfierbântată scoasă de pe bătrânul aragaz cu flacără albăstruie. Mai apoi motanul cu coada mângâietoare s-a frecat de picioarele noastre, iar Mura, cu ochii ei mari, aştepta torcând, povestea zilelor în care lipsisem. Şi liniştea s-a aşternut peste toate. În urmă rămăsese Cozia şi în faţă îmi mai stăteau încă, munţii cei mari. Mi-a apărut pe buze parafraza unor versuri de mult uitate: „mai dati-mi o frunză, mai dati-mi un anotimp”.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

La Dame Blanche

Moto:

Să fie de cer şi să fie de munte,

Să fie de mâine, să fie de azi,

Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Adrian Paunescu

La Tete Rousse ploua de doua zile. Zoia Alecu rasuna in casti un pic mai tare decat picaturile de ploaie pe panza cortului. Pe Grand Couloir s-au pravalit toata noaptea bolovani. Cand mai scriu vreo doua cuvinte in jurnal, cand mai trag de fermoar sa vad dezastrul de afara, cand rontai bomboane.

Am atipit… Ma trezesc vocile din jur. Toata lumea pare in verva. Afara nu mai ploua si apar ferestrele de cer albastru anuntate de prognoza meteo din Chamonix. Ne incercam norocul la refugiul Gouter ca poate nu va mai trebui sa caram in sus cortul. Si reusim! La telefon ni se confirma ca ne asteapta patru paturi. Mancam o supa si facem repede bagajele. La fel si cei din jurul nostru. Este cam singurul moment in care vecinii cehi sau polonezi (habar nu am ce sunt) isi mai domolesc vorba.

La apropierea de Grand Couloir, tipetele se intetesc cu motiv. Dupa atata ploaie, bolovani imensi desprinsi tot timpul de pe versant se pravalesc inspre noi. Incep sa-mi tremure picioarele dar reusim sa trecem toti cu bine. Drumul in sus spre refugiu il facem pe racoare si ceata, care din cand in cand ne lasa sa zarim imprejurimile.

La Gouter ne ciocnim de ospitalitatea franceza. Cand destainuim ca suntem romani, suntem poftiti sa dormim in sala de mese cand va fi timpul, bineinteles ca la pretul unui sejur normal. Nici vorba de paturi ci doar de replici taioase. Poate doar apusul a reusit sa ne mai inveselasca putin.

Dupa cina, lumea se retrage in dormitoare. Printre rasete si sunete de vesela aruncata de colo-colo, reusim sa atipim din cand in cand. Suntem cu totii cu nervii intinsi la maxim. Habar nu am cand se face ora unu si se aprinde lumina. Incep zgomote de fermoare, coltari trantiti pe podea, scaune trase, ceai care curge in cani. Ne retragem intr-un colt si incercam sa mancam cate ceva. Oboseala si conserva de fructe de mare pe care o desfac, isi spun cuvantul: nu pot manca mai nimic. Imi indes o gramada de bomboane prin buzunare, stiind cat de bine imi vor prinde mai tarziu. In sala de mese este mare harmalaie. Hotaram ca cel mai bine este sa ramanem ultimii. Ne echipam fara graba si iesim afara. Cerul e plin de stele si nu bate deloc vantul. Se vad lumini care urca de la Tete Rousse. Incepem urcusul. Ne simtim bine si avansam repede. Vorbesc in continuu sa treaca vremea mai repede. Habar nu am cand am trecut peste Dom de Gouter. Cele doua pauze cu ceai fierbinte si glucoza ne prind tare bine. Pana la Vallot facem doua ore. Pe creasta deja e mare inghesuiala si se sta la coada. Asa ca hotaram ca cel mai bine este sa tragem cate un pui de somn in refugiu pana se mai relaxeaza traseul. Cum pun capul jos incep sa visez si dormim aproape doua ore. Din pacate, am pierdut rasaritul... Dupa ceai si fructe uscate, plecam iar la drum.

 Traseul continua pe o muchie destul de expusa, creasta Bosses, si pentru mine cele mai grele sunt momentele in care ne intersectam cu cei care vin de sus sau in care trebuie sa depasim alte echipe. Dar printre cantece si incurajari, iata-ne sus!

Iarasi avem noroc si ajungem singuri pe varf. Sufla vantul. Nu ma asteptam sa fie atat de ingust. In varf nu gasim decat un stegulet francez de hartie infipt in zapada. Din pacate, noi l-am uitat pe al nostru… De fiecare data cand reusesc sa ajung sus traiesc un sentiment pe care nu-l pot descrie prea bine, nu stiu ce sa fac, sa plang sau sa rad. Plini de emotie facem un tur de orizont. Zarim Monte Rosa si Matterhorn. Il sun pe tata si ii spun unde suntem. Frigul nu ne lasa sa stam aici mai mult de un sfert de ora si trebuie sa incepem coborarea; noroc ca vantul nu bate atat de tare cat sa ma miste din loc, ca nu m-ar fi incantat deloc.

In refugiul Vallot nu mai intram. Hotaram ca dupa ce coboram de la el, sa luam masa. Ne asezam intr-un loc folosit de altii inaintea noatra pentru campare. Mancam toti o conserva de peste si o ciocolata. Apoi lenevim la soare fara prea multe griji. La Tete Rousse om ajunge noi pana diseara.

Usor, usor, printre glume si multa admiratie pentru varfurile din jur, ajungem la Gouter. Deasupra refugiului, a aparut un adevarat orasel de corturi cu verva celor ce urmeaza sa atace varful in noaptea urmatoare. Ne facem bagajele si apoi mancam o supa fierbinte cu gandurile departe pe varf si cu multi turisti agitandu-se in jurul nostru, entuziasmati de viitoarea ascensiune.

Coborarea spre Tete Rousse nu a fost prea scurta, in mare parte datorita mie. La trecerea prin Grand Couloir ne intampina iarasi cativa bolovani dornici sa ajunga cat mai repede jos, dar trecem fara nici un incident. Pericolul este mai jos unde cativa spanioli atrenandu-se sa treaca portiunea cu risc a urcusului spre refugiul Gouter, dau drumul inconstienti la pietre considerabil de mari ce alearga in urma noastra. M-au speriat mult mai rau decat Grand Couloir. Ajungem la cort unde incepe leneveala.

Turisti cobora in continuare. Ii numar. Bolovanii se inmultesc si fac tot mai riscanta traversarea. Unul dintre ei scapa ca prin urechile acului. Pe la 7 seara se mai zaresc doar doi. Insa pe culoar se porneste un adevarat torent de pietre care face o adevarata nebunie orice tentativa de a trece pe acolo. Asa ca pentru noi incepe un adevarat spectacol din usa cortului, operatiunea de salvarea cu elicopterul a celor doi, care trebuie sa recunoastem ca a fost un pic exagerata dar nu lipsita de riscuri.

Seara se sfarseste in sala de mese a refugiului Tete Rousse, la cate un pahar de vin fiert cu scortisoara si portocale, sub o harta a mapamondului, discutand despre alti si alti munti…

Text: Floriana Boghez

Foto: Echipa (Ion Boncea, Maria Rada, Mihai Papuc, Floriana Boghez)

Balada de hoinar

Moto: Cu nesfârşită grijă/ deschideti poarta lumii/ şi-ngăduiţi să treacă/ şlefuitori de gânduri/ şi hoţii de poveşti

George Ţărnea

Să vină odată zilele de vară, cu cer senin şi vârfuri sclipind în bătaia soarelui, să pot urca din nou spre crestele Făgăraşilor, gândeam în zilele din urmă. Şi parcă acum, la anii mulţi care s-au adunat, parfumul suav al înălţimilor mă cheamă mai cu deosebire. Aşa s-a născut, din dorul aprins al tuturor acestea şi încă multora, o altă hoinăreală pe meleagurile înalte ale munţilor îndrăgiţi.

Din noianul zilelor închiondorate, cu îmbulzeală cerească cu fulgere şi nori plângăcioşi, iată, s-au ivit şi zilele frumoase pe care le aşteptam. Noi, cei patru călători, ne-am aşezat comod în scaunele autobuzului care avea să ne ducă până la Sâmbăta de Jos. La coborâre, rucsacii în spate, o vizită scurtă la magazinul de la care aşteptam plăcinţele cu brânză, delicioase, pe care le ştiam de mult şi iată-ne ajunşi la marginea drumului care avea să ne ducă spre locurile mult visate. Ne-a cules repede o maşină, apoi alta şi curând am ajuns la poarta mânăstirii Sâmbăta. Ca şi în alte împrejurări, de aici a început periplul nostru. Mai întâi pe drumul cel bun, către pensiunile de pe vale şi mai apoi pe cărăruia de pe malul apei şi mai rar pe câte-o bucată de drum rămasă întactă de pe urma furiei apelor. Am ajuns repede la vechiul capăt de drum, cu bătrâna băncuţă încă supravieţuitoare a timpurilor trecute peste ea. De aici încolo am intrat în poteca muntelui, când agăţată de coasta împădurită, când traversând apa înspumată a Sâmbetei.

Până la cabană am ajuns repede, poate puţin peste timpul indicat pe săgeţi şi poate făcut altădată, dar nici anii nu mai erau aceeaşi. Pe băncuţa de deasupra izvorului cabanei, un puşti ne-a şi luat în primire, întrebându-ne cam ce ne dorea sufletul şi coca-cola şi ciorba de fasole – se pare un fel de emblemă culinară a cabanei -, ne-au sosit repede la masa din poiană. Am aflat că pe aici avuseseră loc oarecari schimbări şi noul patron al cabanei, avea vechi state de servici montan, încă de pe vremea fostei cabane Mălăeşti, din Bucegi. Şi poate acum, la altă tinereţe, îi trecuse amarul cabanei amintite, mistuite de foc. Numai că acum, aici, în Valea Sâmbetei, îl pândea un pericol, poate chiar iminent. Un culor de avalanşă, coborât parşiv din înaltul muntelui, cu brazi cu tot, ameninţa de-a binelea existenţa cabanei. Dar poate năpasta asta s-o răzgândi şi o apuca-o prin alte locuri. Încolo totul era cum îl ştiam din toamna trecută şi pisica cu blana tărcată, din gena motanului sălbatec cu care strămoaşele sale se avuseseră bine, era tot aici şi tot aşa de flămândă.

Am mâncat, ne-am odihnit cam o oră, după parcursul alert de până atunci şi iar ne-am pregătit de plecare. Am mai luat în drum oarecari informaţii de la salvamontiştii din cabana de mai sus, am ajuns repede la răscrucea de poteci din vale şi iată-ne începând urcuşul către prima treaptă a căldărilor din drumul către Fereastra Mare. Ce s-o fi petrecut cu urcuşul ăsta de anul trecut până acum, nu prea ştiu, dar s-a dovedit mai greu, cu momente de odihnă mai multe şi parcă a fost...mai lung. Poate o fi fost de vină umezeala excesivă din atmosferă, din ceaţa care domnea pe creste şi uneori cobora până mai jos. Sau poate cine ştie, pe deasupra rucsacului se mai adăugase încă un an între timp. Când am ajuns la săgeata de răscruce din cale, am fost mai toţi fericiţi că trecusem cu bine încercarea asta primă, la care ne supusese muntele.

Intrasem în căldarea înaltă, de unde poalele Colţului Bălăceni, cât se vedea din acoperământul ceţos şi acum, drumul printre tufele de bujor şi stâncile mari din cale, ni s-a părut un adevărat balsam.

La cabană erau doi tineri, care-şi aduceau aminte că ne mai întâlniseră prin Făgăraş şi anul trecut, iar prin căldarea pietroasă pe alţii, puţini la număr, care ne dăduseră ceva informaţii despre refugiul din Gălăşescu Mic spre care ne îndreptam. Încolo doar căldarea pietroasă şi doar uneori strigăte de marmotă mai însufleţeau locul. Pe nesimţite potecă şi-a apropiat priporul şi smuceala ei, mereu repede, când la dreapta, când la stânga, ne-a scos sus în creastă, în Fereastra Mare, la 2188m, numai bine când s-a risipit şi ceaţa. S-a risipit cât să ne dea prilejul să ne fericim ochii cu imaginile crestelor înalte pe care de atâta vreme nu le mai văzusem. Apoi când să trecem Slănina – 2268m -, ne-am întâlnit cu un stingher călător, având în dotare doar o umbrelă roşie şi pe buze curiozitatea de a-mi afla anii pe care-i duceam cu mine. Apoi boaghea iar ne-a înlănţuit şi până în pragul noului refugiu din Fereastra Mică – 2191m -, ne-a tot ţinut învăluiţi.

Nu eram singuri în refugiu, şi cu cei doi tineri de acolo, s-au înfiripat repede conversaţii şi şirul întâmplărilor pe care ţineam să ni le povestim, se răspândeau prin refugiu de parcă se băteau turcii la gura noastră. Până la urmă a venit înserarea şi ne-am adus aminte că fiecare avea a doua zi de făcut alte drumuri lungi şi poate grele. A trecut noaptea, cu cer senin, cu ceva stele şi un pic de lună, cât avusese timp să-şi înceapă rotunjimea. Dimineaţa a venit cu cer albastru şi pe coaste cu o turmă mărişoară de capre negre, alergând după iarba proaspătă, înrourată, pe care şi-o doreau. Şi fiecare dintre noi şi-a urmat drumul său.

Am urcat panta lină a Slăninei, am ajuns din nou în Fereastra Mare şi de aici încolo, ne-am început drumul către Zârna.

Poteca, privită de aci, din urcuşul către Cheia Bândei – 2382m - pe sub care aveam să trecem, părea domoală. Dar drumul până la celelate vârfuri ţuguiate, ţâşnite din firul crestei, era încă lung şi soarele începuse încă de dimineaţă să dogorească. Undeva în cale ne-a răsărit săgeata care ne arăta poteca de peste muchia Trăznită şi calea până la noul refugiu din aceste locuri. Cunoşteam poteca, fusesem pe acolo prima oară cu un vechi prieten, vroind să scurtăm calea spre Iezer şi să prindem din urmă timpul pierdut cu furtuna năpraznică care ne oprise din drum. Şi parcă nici nu-mi vine să cred câţi ani trecuseră de atunci...Dar şi cu fiica mea mai trecusem pe aici, când într-o zi cu ceaţa şi cam târziu, pornisem de la cabana din Valea Sâmbetei, cu gândul de a ajunge tocmai pe Dara.

Mai întâi orbăcăind prin ceaţă şi mai apoi pe crestele însorite dintr-odată, ne-am continuat drumul pe coaste. Acum, pe negândite ne-a stat în faţă vârful lui Mogoş - 2398m – şi acolo într-una din şeile înalte am poposit prima oară. Ne-am apropiat de stâncăriile sale, din marginea nordică abruptă şi ne-am desfătat privirile către locurile depărtate din care parcă nici nu venea să credem că veneam. Ne-am luat din nou rucsacii în spate şi ne-am continuat calea pe poteca urcătoare către vârful Urlea – 2473m. Căutam din priviri locul pe unde o potecă cobora în căldarea cu ochi cereşti, sclipitori, ce priveau către albastrul luminos de deasupra lor. Dintre toate, iezerul cel mare al Urlei, stâpânea căldarea cea verde.

Pe lângă noi, pe coaste cu stâncării înnegrite de vremuri şi tufele de bujor încă înflorit, însufleţeau muntele. Am trecut pe sub vârful Urlea – 2474m -, apoi pe lângă cel al Iezerului – 2423m –, acolo unde un cioban care-şi păzea turma numeroasă, a coborât repede în speranţa că poate o găsi la noi vreo ţigară.

Când am început să coborâm brâna cu grohotiş mărunţit de sub vârful Fundul Bândei - 2454m -, de unde se despărţea drumul spre Dara şi Hârtopu, ultimele mari înălţimi ale Făgăraşilor, ne aştepta măreţul spectacol al căldării Leaotei. Câtăva vreme am privit de sus măreţia căldării, cu ochiurile de apă, lacurile risipite pe întinderea adâncului de munte, cunoscute din alte nu prea îndepărtate excursii.

Străjuiau deasupra căldării, creasta care cuprindea ultimele vârfuri înalte ale munţilor pe care-i străbăteam. Dara – 2500m -, Muşatescu – 2495m - şi Hârtopul – 2506m -, erau paznicii veşnici ai minunilor albastre. Apoi ne-am îndreptat paşii către şesul înalt – 2364m – al Şeii Leaotei.

Când urcasem altădată din adâncurile căldării, de la stâna acelor locuri, un cioban ne-a sfătuit să urcăm spre creastă pe un hăţaş de-al lor, marcat cu roşu, cu litera H, de la hăţaş, ne spuneau ei cu mândrie. Pasă-mi-te pădurarii marcaseră locurile special pentru ei !. Acum ajunsesem tot pe acele meleaguri, cu poteca sfoară înaintea noastră şi iarba mare care ne mângăia paşii, pe când străbăteam platoul făgărăşan, atât de neobişnuit în aceşti munţi. Când am ajuns la capătul acesatuia, eram sub vârful Leoatei – 2312m . Acolo am găsit la locul ei săgeata care ne îndruma spre refugiul Zârnei, arătându-ne şi timpul până acolo, de doar 30 minute. Numai că şi acum, vârful ei arăta spre locurile din care tocmai veneam, ca şi atunci când o găsisem aici prima oară. De data asta chiar am întors-o şi poate acum nimeni, nici măcar vântul nu i-o mai schimba direcţia.

Să fiu sincer eram cam obosit, desi tura de pana atunci nu fusese prea lungă. Căldura de pe drum fusese apreciabilă şi când am văzut pe săgeata întâlnită cele 30 minute până la Zârna, ar fi trebuit să fiu încrezător în forţele mele. Ştiam însă că aveam în faţă un drum încă lung, cu coborâre zdravănă până la refugiul mult râvnit şi care se vedea de aici, într-o şa îndepărtată, ca un punct minuscul pierdut în locurile înverzite. Am coborât drumul pe coasta zgrunţuroasă. Am privit de sus iezerul Zârnei şi mai departe, după ce poteca a străbătut o muchie scurtă, ne-am angajat pe o înşiruire de hornuri. Erau acestea presărate cu stânci ce trebuiau ocolite, cu câteva limbi de zăpadă încă prezente şi cu multe tufe de bujor înflorit, care mai îndulceau oboseala şi căldura dată de soarele amiezii ce-şi pusese în minte să ne prăjească de-a-binelea. Şi până la urmă am ajuns şi ne-am aruncat rucsacii pe pajiştea din faţa intrării în refugiu.

Eram primii călători, care ajungând aici, îşi propuseseră să rămână peste noapte. Nici chiar mai târziu nu se oprise nimeni aici. Eram străpânii de-o noapte al căsuţei din şaua Zârnei!. Ne-am lăfăit de-a binelea pe pajiştea dinaintea refugiului. Am mâncat pe îndelete, chiar am adormit sub cerul albastru şi soarele darnic de după amiază, cu căldură ceva mai molcomă. Dintre ochiurile de apă nivale, ne-am ales câte unul pentru fiecare şi în cel din spatele refugiului, în ce mă priveşte, m-am bucurat de binefacerile soarelui care le încălzise special pentru noi.

Mai târziu am plecat agale către valea adâncă, prin care se strecura fuiorul de apă înspumată, venită tocmai din lacul Zârnei pe lângă care trecusem la coborâre. Era în apropiere şi bordeiul ciobănesc, al mioarelor agăţate pe coastă şi de la el, răzbătea până la noi, lătratul câinelui rămas de pază. De acolo ne-am luat apa pentru seara care urma. Peste noapte, doar luna trecătoare peste creste ne-a mai scos un pic din culcuşuri, cât să ne bucurăm de lumina aruncată peste creste şi până când a început să se lumineze, nici că ne-am mai sculat. Peste munte se lăsase liniştea.

De data asta ne-am sculat aproape cu noaptea’n cap. În refugiu domnea încă întunericul zorilor. Ne-am strâns lucrurile, ne-am aruncat rucsacii în spate şi încă înaintea orei 6, am plecat în ultima noastră etapă. Soarele mai avea încă de mers până să dea peste creasta munţilor. Am urcat panta vârfului Zârna – 2223m -,
am dat peste cele două izvoare cu apă limpede şi rece, acolo unde ne-am înviorat feţele arse de soarele pe care-l înfruntasem în zilele de dinainte. Apoi am mai trecut şi peste vârful Fundu Langa – 2242m -. Acolo, pe pajiştea întinsă de sub el, am privit cu nesaţ înalta culme a Iezerului, care-şi sfârşea înlănţuirea de vârfuri descrescătoare cu rotunjimea Păpăului, ultimul din cele de peste 2000m al piciorului de munte aruncat către valea Doamnei. Coborâşul până în Şaua Radului – 2185m -, am făcut-o pe nesimţite, după care puţin ne-a trebuit să urcăm către cele două vârfuri ale Ludişorului, ultimul dintre cele două, doar puţin peste 2300m. De aici am zărit, adâncită sub noi, marea Curmătură a Brătilei. Eram singurul dintre cei ce alergaseră pe crestele munţilor până aici, care mai fusese de câteva ori prin aceste locuri şi la odihna din creastă, n-am pregetat să le povestesc câte ceva din acele împrejurări.

Toate acestea petrecute în treceri peste munţii înalţi ai Iezerrului şi Făgăraşului. Am început lunga coborâre, în serpentine line şi ne-a luat ceva timp până a ajunge lângă noul refugiu sferic aşezat la 2125m.

 Ajunşi aici, am hotărât o pauză mai lungă. Eram pe cumpăna Făgăraşilor, în locul înfrăţirii a două importante masive. Refugiul nu era chiar gata, dar la nevoie se putea utiliza şi aşa. Lângă el oglinda unui lac nival. Poteca ce ducea mai departe, pe ultimă parte a Făgăraşului, urca domol spre stânga, către vârful Berevoescu. Alta, cea către Iezer, urca şi ea, pe coasta golaşă a Brătilei şi mai departe creasta aceasta din urmă, era puncată de vârful Călţunului şi după el de vârfurile Mezei. Mai departe drumul ducea peste Curmătura Oticului, cea care avusese bunăvoinţa să adăpostească izvorul cel mai înalt al Dâmboviţei şi la urma urmelor, din el să potolească setea bucureştenilor. Pe plaiul însorit al acestor locuri pline de amintirile anilor, de la tinereţe până la bătrâneţe, am lenevit aproape o oră.

După atâta odihnă, ne-am hotărât să începem coborârea prin căldarea Dejamilor, aşternută la picioarele noastre. O cunoşteam bine spuneam eu, din alte împrejurări, cu nu prea mulţi ani în urmă. Venisem într-una din ele tocmai din Iezer. Fusese o zi de sfârşit de septembrie cu cer albastru şi căldura molcomă a zilei de toamnă, petrecută peste vârfurile multe, îngălbenite de soarele care le stăpânise meleagurile înalte. Aproape de Brătila mai întâlnisem o turmă întârziată, cu mirosul de fum tomnatec, venit de la stâna pe care tocmai se pregăteau să o părăsească. Am coborât apoi prin căldarea cu umbrele înserării coborâte peste cleanţuri înalte. Într-un târziu, am ajuns la o gazdă primitoare, cu pat înfoiat de cearceafuri albe, cu duşul cald care a aşternut liniştea peste oboseala unei zile lungi şi frumoase şi a doua zi cu vorbă bună şi cafea aburindă. Cealaltă ne adusese aici dintr-un periplu minunat, întortochiat printr-o căldare cu cerul oglindit în cleştarul ochiurilor de apă şi pe firul crestelor înalte, stăpânite deopotrivă de limbi de zăpadă prelungi şi postate de bujor proaspăt înroşit, ce-şi găsea locul prin pajiştea care deabia mijea a viaţă. Şi mai erau şi altele, unele cu ceaţă, altele cu soarele venit după vreme rea, cu prieteni de neuitat, care acum mă privesc, poate, din locuri şi mai înalte.

Acum intram din nou în căldarea strânsă între crestele stâncoase, stăpânite de puterea soarelui amiezii. Primii paşi ai coborârii erau năpraznici, cât se strecurau prin grohotişul mişcător al serpentinelor dese, agăţate de coasta repede a muntelui. Dintr-o stâncă întunecată, dintr-un cotlon al muntelui, ţâşnea Izvorul Radului. Trecuseră ploi multe peste munţi şi acum izvorul avea undă puternică, risipită în fuioare înspumate şi zbuciumul albului pur, se împletea cu stânca întunecată. Acolo ne-am oprit, să-i sorbim un strop din apa dătătoare de viaţă. De aici ne-am refăcut rezerva de apă pentru mai târziu şi peturile noastre s-au înfiorat îmbrobonate de răceala şi limpezimea ei de cleştar. Mai apoi am coborât prin căldarea care-şi aduna fuioare înspumate de apă de prin toate ungherele muntelui. Se strecurau acestea prin verdele pur al pajiştii montane, alunecând în funii albicioase pe coastele repezite ale muntelui şi până în vale s-au tot adunat, transformându-se în râul puternic al Dejanilor.

Trecuseră două ore de când tot ne strecuram pe poteca muntelui. Mai sus printre stânci, mai apoi prin pajiştea alpină cu tufe de rododendron, uneori pe malul pârâului înspumat şi alteori pe coaste lăstărite, poteca ne-a condus către capătul potecii, acolo unde brazi puternici stăpâneau locurile. Pe o punte firavă şi cam alunecoasă, am traversat râul năvalnic, după care drumul forestier ne-a fost tovarăş multă vreme.

O casă cochetă cu hărmălaie mare de turişti străini şi iată-ne înscrişi pe cei aproape 10km de drum ars de soare peste tot, încercând să ajungem cât mai repede la vreuna din pensiunile din Dejani. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea a caniculei care ne împresura din toate părţile. Am început cu pauze rare, apoi din ce în ce mai dese şi mai tirziu cu una cu răcorire deplină pe malul râului. Oarecari oameni întâlniţi în cale ne-au amăgit, spunându-ne că mai avem puţin până la pensiuni. Poate ei or fi avut dreptate, dar picioarele noastre obosite, au schimbat puţinul ăsta într-unul foarte lung. Una din pensiuni ni s-a părut prea scumpă şi altele parcă intraseră în pământ. Până la urmă ne-a scos norocul în cale una şi mai pe măsura buzunarelor noastre şi sleiţi de puteri, în camera răcoroasă, ne-am aruncat din spate povara rucsacului, devenit mult prea grea. La un fel de bar văzut ceva mai sus, ne-am răcorit cu ceva licori corespunzătoare. Apoi ne-am îndreptat spre duşul cald şi seara plăcută alături de gazdele noastre primitoare. Când însfârşit ne-am aruncat în pat, nimic nu ne-a mai clintit până când soarele ne-a intrat pe fereastră.

A venit dimineaţa, una cu privelişti minunate din balconul casei, către creastele pe care deabia le părăsisem şi cu briză răcoroasă, bătând dinspre munţii cei mari. Părea şi acum că suntem pe depărtările înalte şi doar toaleta matinală din locurile civilizate în care eram, ne-a anunţat sfârşitul zilelor petrecute în munţi. Ne-au întâmpinat gazdele, cu zâmbet şi cafea aburindă, pe terasa însorită de pe care încă mai puteam îmbrăţişa munţii. A venit despărţirea, cu alte gânduri despre Făgăraşii dragi nouă şi urcarea în maşina care avea să ne îndepărteze câtăva vreme de munţii pe care speram să îi revedem curând. Drumul până în Făgăraş a fost scurt şi curând am coborât din maşina răcoroasă chiar în centrul oraşului, în apropiere de catedrala impozantă, încă neterminată 242.

Ne-am luat rămas bun de la gazda primitoare care ne întovărăşise până aici, promiţându-i amfitrionului, o nouă vizită, atunci când ne vom îndrepta din nou către căldarea Dejanilor. Mai aveam câteva ore bune de hălăduit prin oraş. Îl cunoşteam, de când cu ani buni în urmă lucrasem aici pe şantierul răposatului combinat chimic. Era pe atunci un orăşel mohorât, parcă un pic adormit. Dar pe atunci viaţa tumultoasă a şantierului, care ne ţinea acolo cam toată ziua, ne lua tot timpul şi doar arareori ne aflam pe străzile oraşului. Dar şi aşa viaţa liniştită şi bine trăită a ardelenilor, se desfăşura fără să ţină seama de aspectul mohorât al străzilor. Acum însă l-am găsit animat, fremătător, cu toată căldura toridă care-l acoperea. Un prânz petrecut într-un restaurant cu înfăţişare plăcută, apoi câteva momente petrecute la umbra parcului din centru, în apropierea zidurilor vechii cetăţi cu ascunzişuri medievale, autobuzul care a venit la ora anunţată şi iată-ne despărţindu-ne de meleagurile făgărăşene.

Şoseaua mergea prin şesul transilvan, pe la poalele munţilor şi ne-am tot uitat către crestele înalte, doar-doar le-om mai vedea din nou. Dar sus se aşternuseră norii şi din înalturile măreţe printre care fusesem, nu se mai zărea nimic. Doar amintirile ne mai înfrumuseţau gândurile. Până acasă, pe valea Oltului, ne-a mai prins şi o ploaie zdravănă, aici pe şoseaua întinsă, nu sus, unde ne bucurasem de răgazul de vreme frumoasă oferit de crestele înalte. În autobuz, cu aer condiţionat, nu ne-a păsat de nimic. Doar când am coborât pe asfaltul încins al oraşului, drumul până acasă mi s-a părut un infern. Dar peste acest neajuns stăruia amintirea munţilor înalţi de care avusesem parte în zilele însorite petrecute.

Text şi foto: Dinu Boghez