O zi de toamna tarzie

Moto: Îmi aleg culoarea

cea fără umbră, cea nemişcătoare.

Cea care se vede chiar şi atunci

când ţii pleoapele închise.

Nichita Stănescu

În wkd-ul ăsta de săptămână, frumos, hotărâm o excursie scurtă, cât să beneficiem de căldura soarelui, cât mai rămăsese din ea către sfârşitul lunii noembrie. Ne ia Andrei cu maşina şi noi, călătorii reuniţi pe cele patru roţi, alergăm către frumuseţile plaiului alpin. Le povestesc colegilor de tură, cât încă alergăm pe şosea, că avem să ne bucurăm de privelişti frumoase.

Masivul Mănăilesei, cu altitudinea sa joasă, cam 1853m, are marele avantaj că stând pe vârf, te roteşti închizând cercul şi tot de munţi dai, înalţi şi frumoşi. Numai de-am prinde o zi cu vizibilitate deplină. După care încep să-mi depăn amintirile, destule chiar şi înşirate pe anii frumoşi petrecuţi pe munţi.

Venisem aici pe când lucrările hidroenergetice deabia începuseră. La Voineasa se adunaseră câţiva sibieni, cu dragoste de munte, care organizau mereu iarna, ture de schi pe vârfurile Mănăilesei. Pe drumul anevoios, parcurs cu o dubă muncitorească şi mai apoi cu schiurile în spate, urcasem spre vârf şi petrecusem în soarele strălucitor de ianuarie, clipe fericite. Urmaseră mai apoi ture lungi peste creasta aceasta mediană, care parcă împărţea munţii în două. Cu copiii de la Vidra spre Voineasa, sau invers cu prieteni buni, cu urme proaspte de lupi prin pădurea încă nedezăpezită, trecând pe lângă mormântul unui cioban, care nici trecut din lumea asta nu dorise să se despartă de muntele lui drag. Avea mormânt cu gard forjat şi călătorii trecuţi pe aici aruncau câte un bănuţ înăuntru, să fie de sufletul celui dus. Urcasem şi singur, vara, însoţit de-o căţeluşă sprinţară, ce se luase după mine încă de la vilele din Vidra. Şi îmi aduc aminte de câinii mari, ciobăneşti, care nici capul nu l-au întors către mine, atâta curiozitate le stârnea Florica, căţeluşa năstruşnică. Şi amintirile ar ar mai fi curs una după alta, de n-am fi ajuns între timp la Curmătura Vidruţei, acolo unde partea asta motorizată a călătoriei, se sfârşea.

Ne-am luat tărhatul în spate, am coborât pe şosea scurtă vreme, până am prins drumeagul care urca spre releele telefonice de pe vârful acesta de vreo 1750 şi ceva. În drumul nostru, ceva mai jos, am dat de vechea potecă ce te scoate direct la Vidra, cea de pe Plaiul Hoţilor. Am ajuns repede pe vârf, chiar lângă releee şi de acolo ne-am sunat prietenii, dintre care unii urcaseră tot din Vidruţa, dar pe munţii Latoriţei, până la vârful Fratoşteanu. Şi pe Floriana am sunat-o – era în Piatra Craiului -,dar nu ne prea auzea şi ne tot spunea să nu ne mişcăm din loc că pierdem semnalul şi noi chiar sub relee eram şi nu unul ci două !. Apoi am coborât vârful, am trecut printr-o şa, pe lângă stâna cea mare din Mănăileasa şi curând am urcat din nou, către un pâlc de pădure. L-am traversat şi din nou am coborât, parcă în cea mai adâncă şa de până acum. Ne rămăsese în faţă doar panta vârfului cel mare. Avea pe ea urme de tranşee şi erau chiar vechi. Urcând am găsit şi gropi milităreşti, de poziţie, îmbătrânite de când stăteau acolo, că doar fuseseră făcute pentru luptele din ’916. Mai erau şi stânci, puţine şi răspândite pe coasta muntelui. Nişte mameloane izolate, unele mari, altele mici. Până pe vârf mai aveam puţin şi pe stâncile care-l ornau, ne-am adăpostit de vântul care începuse să-şi facă mendrele.

Ne-am suit pe stâncile vârfului cel mare şi de acolo am privit de jur împrejur. Pe cerul albastru, avioane mergând spre depărtări, lăsau urme albicioase. Spre răsărit Cozia se prezenta ca un masiv întunecat. Nici Făgăraşii, fără zăpadă nu erau prea diferiti, doar că prezentau vârfuri proeminente. Hotărât nu prinsesem ziua cea bună. Seninul cerului nu izbutea să risipească pâcla care acoperea zarea. Se zăreau în schimb munţii Lotrului, cam de pe la vârful Sterpului încoace. Pe măsură ce privirile ajungeau pe creasta apropiată nouă, Balindru, Conţu Mare, Ştefleşti, Cristeşti şi mai ales circul glaciar al Pietrii Albe, se lăsau privite ca pe un ecran uriaş. Din Şurean se vedeau contururi neclare. Parângul avea vârfurile înalte, bine profilate pe înaltul cerului. Masivul Mohorului şi piramida Parângului Mare, se lăsau privite pe îndelete. Din munţii Latoriţei, ne-am oprit privirile pe cupola rotunjită a Fratoşteanului şi pe stâncile din vârful Repezi şi încă pe muchia împădurită ce cobora spre Ciunget. Şi turul de orizont s-a închis aici şi pentru el venisem pe plaiurile astea frumoase.

Ne-am tras la adăpostul stâncilor, feriţi de vânt şi aici ne-am scos fiecare ce ne adusesem în traistă şi ziua a curs pe lângă noi tot aşa frumoasă cum o găsisem când am început urcuşul. Ceva vreme s-a mai scurs până ne-am sfârşit masa, până ne-am mai depănat întâmplări trecute pe lângă noi şi până la urmă ne-am ridicat din locul frumos în care zăbovisem o clipă şi am luat drumul întoarcerii, tot pe potecile pe care venisem.

Când coboram, soarele încă mai stătea agăţat de înaltul cerului, dar se pregătea să coboare către furcitura unde se întâlneau munţii Parâmgului cu cei vâlceni.. Firele ierbii din poteca plaiului pe care mergeam începeau din nou, să capete săbiuţă îngheţată. Pe drum zăpada un pic dezgheţată la urcare, acum începea din nou întărişul şi când am ajuns la maşină, umbrele apusului se lăsau peste munţi.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez

In asteptarea marilor ninsori

Moto:

Mai stau o înserare,

ca să văd,

umbră din umbră cum se lasă.

Nichita Stănescu

Venise iar vremea excursiilor în care puteam să-mi întovărăşesc paşii cu cei ai fiicei mele, acum revenită din marea depărtare de-o vară. Doar că acum şi eu avusesem nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală. Aşa că propunerea unei plimbări până la cabana de la Valea Sâmbetei, mi-a picat numai bine. În zilele astea de toamnă târzie în care ne aflam, am ieşit către faleza Olăneştilor, în zorii zilei încă întunecaţi. Pe oglinda apei cu murmur de poveste adusă de departe, strălucea lumina felinarelor încă aprinse. Din câte un cotlon răzbătea lătratul unui câine, sau poate chiar a mai multora, dar pe lângă ei am trecut fără incidente. Cum în zilele astea mai marii naţiunii dezbăteau legea eutanasierii acestora, o clipă m-am gândit, cam ce s-ar fi discutat dacă cei oprimaţi acum, ar ajunge vreodată la putere, aşa ca într-un film năstruşnic al lui Hitchcock. Dar noi am mers mai departe, aveam treabă cu Făgăraşul noatru care ne aştepta. Ne-am suit în autobuzul cu care de atâtea ori ajunsesem aproape de muntele nostru drag. După ceva dezbateri, hotărâsem să ne întâlnim la Avrig cu prietenii cu care vroiam să urcăm către crestele cele mari, Vali si Cristina.

Moţăiam somnoroşi în autobuz şi ne-am trezit de-abinelea, mai către Tălmaciu şi mai bine la ramificaţia spre Făgăraş. Ca mai totdeauna, autobuzul a făcut o pauza mare la restaurantul de pe partea stângă a şoselei. Până la Avrig mai aveam o zvârlitură de băţ şi cum şoferul ne-a anunţat că aici stăm aproape ½ oră, ne-am sunat prietenii care ajunseseră la locul întâlnirii. Au venit să ne ia şi mai departe ne-am continuat drumul spre Sâmbăta de Jos. Pe drumul mânăstirii, pe lângă aşezămintele herghelii din drum, timpul a trecut repede. Am continuat pe drumul de pe valea Sâmbetei, încă bun. Am trecut pe lângă păstrăvărie, pe lângă pensiunile mai elegante ale văii şi nu ne-am oprit, decât după ce am traversat apa scăzută a râului, tocmai la captarea de apă potabilă de mai sus. De aici nici n-am mai avut mult până la bătrâna băncuţă, de unde mai departe începea poteca adevărată a muntelui. Până acolo drumul era cam răvăşit de apele mari de anul trecut şi în două locuri am avut de traversat îndelung prin albia bolovănoasă. Am făcut un popas ca lumea la băncuţă, acum îmbătrânită de anii care trecuseră peste ea şi ne-am continuat drumul.

De cum am intrat pe potecă, valea parcă s-a îngustat şi locurile pe care le aveam de străbătut erau cele de toamnă pe care le aşteptam. Drumeag îngust, firicele de apă care parcă nu ţineau seama de seceta cumplită în care eram şi mai ales covorul de frunze aşternute parcă special să ne afundăm paşii în moliciunea şi foşnetul lor. Am mers drept, am mai urcat, am mai coborât şi iată-ne la primul pod aruncat peste vâltoarea apei. Ne-am regrupat şi ne-am tras sufletul lângă el, cât să ne odihnim pentru drumul pe mai departe. Peste mal am avut de înfruntat calea stâncoasă a potecii, pe alocuri umedă, nu chiar năpădită de şuvoaie de apă ca mai de mult. S-a sfârşit urcuşul mai abrupt şi am ajuns în poiana cu alt indicator şi o băncuţă aflată la îndemâna celor obosiţi. Prea ne era aproape cabana ca să zăbovim şi aici, aşa că ne-am continuat drumul. Am coborât la celălalt pod, peste apa ceva mai învolburată şi ne-am continuat drumul urcător. Parcă ne-am mai fi odihnit pe drum, dacă n-am fi ştiut că ceva mai departe e altă băncuţă, înaintea ultimei porţiuni ceva mai domoale, a drumului spre cabană. Ajunsesem la brad şi poate de aceea nici n-am simţit urcuşul, până la poiana cu muşchi verde şi indicator de răscruce. Era aici ramificaţia către refugiul din Muchia Drăguşului, la care de atâta vreme râvnesc. Ultima oară când urcasem pe aici, singur, la urma de sus a avalanşei pornită de sub jepi, care rupseseră poteca cea bună, urcasem printre ei şi dându-mi seama într-un târziu că n-am să o scot la capăt, m-am întors din drum. Doar că printre jnepeni îmi pierdusem pioletul, cel care mă întovărăşise prin munţi mai bine de treizeci de ani. La coborârea dintre ei şi la o timidă încercare să-l găsesc, mi-am dat seama că singur nu am nicio şansă în încâlceala crăcilor îmbârligate. M-am întors la cabană singur, trist şi cu urma lacrimei din colţul ochilor, dusă de ceva vreme. Dar părerea de rău şi nădejdea că poate am să-l regăsesc până la urmă, tot mi-a mai rămas. Am purces mai departe. Nici mult nu mai aveam până la cabană. Am traversat albia pietroasă a pârâului din cale, ne-am îndreptat ochii către îmbulzeala lăstărişului dinspre Piatra Caprei şi am început ultimul urcuş către cabană. Era poate urcuşul cel mai uşor de astăzi, dar ca întotdeauna mi s-a părut şi cel mai greu şi cel mai lung. Undeva deasupra noastră, lătratul şăgalnic al câinelui ciobănesc de la cabană, ne-a dat semn că aveam să ajungem curând la casă de om.

La cabană am ajuns curând şi pe băncuţa ştiută, cu semnal la mobil, am sunat acasă să se ştie că am sosit cu bine. Apoi ne-am îndreptat către cabană. L-am găsit pe noul cabanier ocupat cu ceva reparaţii, cât l-or fi lăsat puterile şi banii pe care-i avea. Pregătea „confortul” câtorva noi camere si Dumnezeu ştie, dacă le-o putea termina. Oricum avea entuziasm şi multă, multă bunăvoinţă.

Ne-am ales camera în care aveam să ne odihnim. Avea şi sobă şi ni s-a promis un foc bun, mângâietor şi ne-am adunat în sala de mese, la sărbătoarea prânzului. Au sosit pe lângă noi şi pisicile, ajunse aici tradiţionale. Erau tot cele două, una având strămoşi sălbateci bănuiţi, dar amândouă înfometate, şi nu conteneau să ne atragă atenţia că vor şi ele din cât aveam noi.

Mai departe cei trei mai tineri componenţi ai trupei s-au îndreptat către Fereastra Mare. Nici starea fizică, nici ritmul mai vârstnic, nici timpul înaintat, nu mi-ar fi permis să-i însoţesc. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să-i urmăresc cu privirea pe poteca ce s-a pierdut printre brăduti şi să-i aştept mai pe înserat, atunci când Floriana avea să-mi povestească întâmplările urcuşului.

Dupa masa pe fuga impartita mai mult sau mai putin voluntar cu matele cabanei, am indesat ciocolata in rucsac, ne-am imbracat bine si am pornit pe cararea ce duce catre Ferestre. Stiam ca ne vom intoarce pe intuneric. Probabil de aceea am uitat una din frontale in cabana... Am ajuns imediat la punctul de rascruce dintre cele doua Ferestre. Nici de data aceasta nu aveam sa ajung in cea Mica... Am apucat voiniceste panta prin padure ascultandu-l cu uimire pe Vali care ne povestea despre cerbul din fata primariei din Berislavesti... In dreptul crucii am inceput sa ne sfatuim: mai urcam, nu mai urcam. Hai sa mai urcam, fie ce-o fi! I-am intalnit pe turistii de dimineata care coborau grabiti din Fereastra. Ma asteptam la gheata si eram pregatita pentru ea. Dar nu a fost decat zapada buna de infipt bocancul in ea. Pe langa Coltul Balaceni ma asteptam sa zaresc capre negre, dar nici ele nu s-au aratat. Cu privirea atintita mereu spre indicatorul din creasta, am ajuns gafaind pana sus unde m-a lovit un vant tare rece. Incercand sa sun la cabana intr-un minut nu mi-am mai simtit degetele. Creasta insa era atat de imbietoare... pictata in alb si viscolita...Trebuie sa fi fost minunat pentru cei care au reusit sa o colinde in ziua aceea si sa se adaposteasca inainte de apus intr-unul din refugiile ei. Mmm... Dara era tot acolo...Vantul m-a convins repede ca ciocolata trebuie sa o mananc mai jos. In caldare nici urma de suflul rece al iernii anuntate. Doar apusul a adus cu el ceata care urca indaratnic spre noi. Ne-am regasit si am luat-o repede la picior. In mai putin de o ora eram jos la rau, dar si intunericul era cu noi. Tata, grijuliu mereu, ne astepta in curtea cabanei semnalizandu-ne cu lanterna.

Mi-am îndreptat paşii către camera pe care mi-o doream cât de cât încălzită. N-a fost să fie, aş mai fi avut de aşteptat, aşa că mi-am scos pufoaica, că doar de asta o adusesem şi m-am ghemuit în pat. Nici că mi-a păsat de camera încă neîncălzită şi chiar am tras un pui de somn. Când m-am trezit, afară erau crestele luminate şi către Colţul Bălăcenilor se vedea bine stratul de zăpadă care cu încetul avea să-l acopere. Mi-am făcut drum până la cabana salvamont, unde am aflat că se afla şi mai vechea mea cunoştinţă, Thomas Bross, salvamontist de-o viaţă pe meleagurile victoriene. Era acolo, la cabana care-i datora atâta. Se pregăteau de iarnă, cu oarecari îmbunătăţiri şi din ce nu mai avea cum să fie întrebuinţat, îşi alegea şi cabanierul nostru câte ceva să-şi mai cârpească cabana cea veche. Se pregăteau salvamontişti de masa de după lucru, aşa că doar câteva cuvinte aveam să schimb cu bâtrânul Bross, cu care am băut un ceai cald şi m-am întors la cabană. Ceva mai târziu am părăsit cabanierii cu care-mi petrecusem câtăva vreme şi afară m-am întâlnit cu un grup de tineri care-şi consumau ceaiul după coborârea grăbită din Fereastra Mare. Mi-au spus că se întâlniseră cu Floriana, Vali si Cristina, pe când tocmai coborau. Mi-au spus chiar şi ora la care îi întâlniseră. Apoi s-au incins discutii despre traseul cel mai bun pe care pot să-l facă a doua zi. I-am întrebat dacă vreumul din ei a urcat de curând la refugiul din Muchia Drăguşului şi am fost încântat să aflu că acolo sunt condiţii chiar foarte bune, cu sobă, uşi şi ferestre. Tinerii au plecat şi eu iară am început să-mi fac socotelile despre cei plecaţi. Cam cât fac până sus, cam cât le ia odihna şi cât pot face la coborâre. Mi-am făcut socotealacă că prin jurul orei 18-18 ½ ar putea reveni. Mai era destul timp şi iarăşi am sporovăit cu cabanierul. Până la urmă mi-am pus frontala pe frunte şi am ieşit din nou afară, cu ochii aţintiţi pe poteca pe care trebuiau să se întoarcă. Cam atunci şi unul din câini a plecat lătrând pe poteca pierdută printre brazi. Ii simţise şi în scurtă vreme le-am văzut licuricii frontalelor. La 18 ½ ne regăsisem toţi în faţa cabanei. A urmat o masă cu voie bună, stropită cu câte o cană de vin fiert, cu pisicile strecurate printre picioare. Supriza serii a venit de la iluminatul sălii de mese. Era unul electric şi cum tot aşa a fost şi în camera în care parcă ne-am lăfăit la căldura sobei bine încinse.

Dimineaţa s-a dovedit una frumoasă şi nu ne-a mai rămas de făcut decat să începem drumul invers, parcă mai scurt de cât urcarea, dar şi cu ceva gheţuş mai mult. Am parcurs poteca cu băncuţele ei, drumul forestier cu rupturile sale şi când am ajuns la maşină, excursia noastră luase sfârşit.

Amabila invitatie a colegilor noştri de tură, să ne petrecem în casa lor din Sibiu, timpul rămas până la autobuzul care ne-a dus spre casă, s-a dovedit una de excepţie, pentru ospitalitate şi conversaţia plăcută, care era cât pe-aci să ne facă să pierdem autobuzul, atât de bine ne-am simţit.

Text: Dinu Boghez, Floriana Boghez

Foto: Valentin Tudosescu

Cand zboara frunza...

Moto:
O raza
si-aduna aripile si se lasa tremurand pe-o frunza:
dar e prea grea povara
si frunza cade.

Lucian Blaga

Trecusera zile munlte de când o întâmplare stupidă, m-a adus într-un pat alb, cu suferinţă de jur împrejur mai mare decât a mea. Au urmat alte zile lungi, cu dor de poteci însorite, până când, cu teamă, am păşit din nou pe căi tomnatece, undeva mai către poalele muntelui. Au fost zile frumoase cu soare risipind căldură molatecă şi cu început de culori aşternute pe câte un copac.

A venit şi dimineaţa cu întuneric, cu felinare aprinse pe marginea străzii şi câte-un câine latrând agale, supărat că l-am trezit din somnul bun al dimineţii. Din autobuz am coborât nu departe de malul Oltului. I-am trecut podul întunecat, apoi şinele de cale ferată din halta Păuşii şi am ajuns la capătul drumului forestier. Casele le-am lăsat în urmă repede, mai apoi şi cele câteva vile întuncate şi în faţă nu ne-a rămas decât panglica drumului, strecurată prin mijlocul pădurii. De când apăruseră întâiele semne ale toamnei, copacii se coloraseră zdravăn. Pe jos se aşternuse covor de frunze ce-şi sfârşiseră rolul, şi din copaci, câte-o zburătăceală de vânt mai cobora şi altele şi până să ajungă lângă noi, mai roiau un pic prin aer, luându-şi rămas bun de la cei pentru care fuseseră podoabă peste vară.

Pe nesimţite am ajuns la cabana pustie de la Valea Mărului. Ne-a întâmpinat doar Racheta, căţeaua îmbătrânită de când o ştiam. Acolo se născuse şi locurile astea le păzea de când se ştia. Ne-a întâmpinat dând veselă din coadă şi din ce am mâncat noi la Troiţa cu izvor de apă vie de mai sus, a căpătat şi ea căte ceva, după care ne-a urmat îndeaproape, pe drumul pe care-l ştia bine, până sus la cabana din Cozia. Pentru noi drumul forestier, din ce în ce mai acoperit de frunzele căzătoare, s-a sfârşit în poienile de deasupra Mânăstirii Stânişoarei.

Mai departe doar poteca avea să ne însoţească. Cerul s-a luminat şi peste noi au apărut peticele de cer senin. Am urcat panta ceva mai dură dintre stejari şi am coborât în valea uscată a Bulzului. Am urmat cu sfinţenie poteca, am trecut pe lângă blocul de stâncă cu amintiri triste, legate de soarta unei bune tovarăşe de munte şi ne-am înscris pe poteca cu serpentine multe de pe coasta muntelui.

Am fi fost doar noi şi muntele, dacă pe alocuri nu ne-ar fi ajuns câţiva oameni, cu care am mai schimbat vreo două vorbe. Am trecut prin Poiana Vlădesii, care ne-a întâmpinat cu băncuţă, cu masă, proaspăt apărute aici. Mai departe pădurea pe deasupra căreia se vedeau înălţimile clonţoase, părea şi mai frumos împodobită cu toate culorile toamnei, acum sclipind în soarele coborât peste ea.

De brâna cu cablu am trecut uşor şi mai departe au urmat serpentinele dese de sub Măria Sa Bulzul. Am ajuns în faţa treptei înalte, abrupte, în lungul căreia sălăşluia de amar de vreme, cablul de care te mai agăţai din când în când. Erau pe înălţimea abruptului, copăcei agăţaţi de stâncă cu rădăcini pe unde găsiseră câte-un dram de pământ şi dintre aceştia, mestecenii aveau frunza îngălbenită, cu câte-un clinchet mic la fiecare adiere de vânt.

La băncuţa de deasupra abruptului am făcut pauza mare.

Am avut de admirat muntele stâncos al Bulzului. Sub noi panta abruptă pe care tocmai o urcasem. În sus, stânci cu forme bizare dintre care unele stârniseră înfăţişări pământene. Mai departe am urcat panta tot cu serpentine, parcă mai domoale şi către sfârşit îmbrăţişate de brazi falnici. Am ajuns în Şaua Durducului şi de acolo puţin ne-a mai lipsit până să ajungem în drumul releului, pe care am făcut ultimi paşi până la cabană.

Ne-a întâmpinat nea Vasile şi Anişoara, cabanierii de serviciu, care ne-au primit cu o cană de vin fiert, o ciorbă caldă şi bucuria unei revederi după o atât de lungă perioadă. Mai apoi focul duduind în camera în care aveam să stăm, a împrăştiat răcoarea toamnei şi ne-a îmbrăţişat cu căldură molatecă.

Spre seară s-au mai strâns călători, din aceea cu rucsac în spate, iubitori ai muntelui, din aceea pe care aici nu-i întâlneşti decât atunci când muntele are zilele de toamnă capricioase şi mai târziu zăpezile cele mari. Noaptea s-a lăsat peste munte cu cer senin cu stele multe şi mai încolo şi cu un crâmpei de lună luminoasă, aflată spre unul din pătrarele crescătoare.

De la cabană am pornit în dimineaţa care părea ceţoasă. Ne-am sorbit ceaiurile calde şi ne-am luat rămas bun de la amfitrioni şi cabana care ne oferise seara frumoasă pe care ne-am dorit-o. Am trecut repede peste Piatra Rea, de creasta Vamvurei cea cu stâncării şi privelişti către munţii cei mari. Am intrat pe aleea cu brazi falnici şi pe nesimţite am ajuns la fagii cei bătrânii. Erau cum îi ştiam de mult, doar că acum, în toamnă, erau îngălbeniti şi pe alocuri arămiţi bine. Crăcile lor mari, viguroase, erau tot noduroase, întortochiate, venite din pădurea poveştilor, la vremea asta cu zâne înfrigurate şi Baba-Cloanţa ce-şi flutura zănatec ţoalele iernatice. Mai jos am trecut pe lângă mestecenii din Hora Mireselor şi ne-am oprit la căsuţa pricăjită din Şaua Turneanului. A urmat coborâşul priporos, alunecos cel mai adesea şi prăfuit la vremea asta secetoasă pe care o traversam. Pârâul Turneanului era acum uscat şi albia lui firavă aproape dispăruse sub vegetaţia care o năpădea. Pe lângă balcoanele cu privelişti către stânci înalte, am trecut repede. Am lăsat în urmă şi coborâşul printre alte Pietre Rele. Am trecut pe lângă izvorul parcă veşnic de „La Troc” şi mai apoi am străbătut viroaga în care din înalturi pogorâseră stânci mari, dintr-o zdruncinătură numai de munte ştiută. Ne-am odihnit un pic pe stâncăriile de sub Muchia Scorţarului, privind către adâncurile pădurilor neştiute. Mai aveam puţin până la drumul mânăstirii şi cînd am ajuns acolo am aşteptat cu nerăbdare băncuţa de la sfârşitul urcuşului.

Apoi ne-am abătut la stânga, pe poteci ascunse, cu crengi doborâte de vântoase, care trozneau sub paşii noştri şi ici-colo am mai găsit câte o brânduşă, într-un ochi de pădure însorită, care o mai înveseleau un pic.

Când am ajuns din nou la drumul de pe Valea Păuşii, la Troiţa cu izvorul din cale, drumul nostru parcă se sfârşise. Cabana de la valea Mărului era tot pustie şi drumul tot acoperit de covorul de frunze zburătoare, care-şi găsiseră însfârşit odihna. În halta Păuşii am sosit odată cu Săgeata Albastră, care tocmai acum se hotăse să nu aibă şi ea vreo câteva minute de întârziere.

Am coborât din tren pe peronul bătrânei gări din urbea pe care o părăsisem pe înnoptate şi de pe străzile cu miros de toamnă fumurie, am deschis uşa casei. Ne-a primit cu masă caldă, cu supa înfierbântată scoasă de pe bătrânul aragaz cu flacără albăstruie. Mai apoi motanul cu coada mângâietoare s-a frecat de picioarele noastre, iar Mura, cu ochii ei mari, aştepta torcând, povestea zilelor în care lipsisem. Şi liniştea s-a aşternut peste toate. În urmă rămăsese Cozia şi în faţă îmi mai stăteau încă, munţii cei mari. Mi-a apărut pe buze parafraza unor versuri de mult uitate: „mai dati-mi o frunză, mai dati-mi un anotimp”.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez