Călător în ţara minunilor: Sura lui Georgica

Moto: Ce-ai lua cu tine

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai şi iad,

Ca să ţii nişte cursuri ?.

Marin Sorescu

Nişte colegi într ‘ale muntelui, ne-au povestit cu entuziasm nedisimulat, despre un loc de minune, descoperit de curând, undeva în munţii Căpăţânii. De aici şi până a stabili amănuntele unei plimbări prin locurile acelea, nu a fost decât un pas. Dar pasul ăsta trebuia socotit bine. In primul rând, la vremea asta înfiptă în cea a iernii apropiate, când lumina zilei era cam scurtă. Apoi drumul, care era cam lung până la la locul ăsta pierdut în imensitatea plaiurilor nesfârşite ale munţilor Căpăţânii. Orele care ne trebuiau să ajungem până acolo, nu erau puţine şi tărhatul de dus în spate, pentru cele trei zile. cât aveam noi în minte să ni le petrecem prin locurile acelea, nici el nu era prea uşor. Ne trebuia neapărat o maşină, dintre cele de teren şi mai ales omul care să accepte să-şi ducă ducipalul, pe drumurile astea, cam noroite la vremea asta tomnatecă. Era o cale mai scurtă, cea care urmărea valea Cheii şi după ce trecea prin tunelul de sub Stogşoare, trebuia să urce vârtos către Şaua Hădărăului şi pe vremea asta cam plângăcioasă putea să fie aproape imposibil. Aşa că am ales calea mai lungă, dar parcă mai accesibilă, cea care urma drumul Horezului, trecea de mânăstire şi urca pe Valea Lungă, spre vârful lui Roman.

La plecare, ne-am îmbarcat cu toţii într-o maşină puternică, cum trebuia uneia care avea drum lung şi greu de făcut. Unii au încăput confortabil, pe băncile de pe pernele maşinii. Alţii, mai de mâna doua să zic, în lada maşinii, cam înghesuiţi şi cu rucsacurile tuturor, aşezate cam peste ei. Cam aşa am pornit în drumul către Horezu. N-ar fi fost lung drumul, dar pentru cei din spate, a fost un adevărat chin. Aşa înghesuiţi şi doar cu privelişti cam de-a ’n daratelea, am trecut de mânăstirea Hurezului, de colonia dezmoşteniţilor de după aceasta şi am început să urcăm pe drumul Văii Lungi. Cunoscusem valea cu ani mulţi în urmă, pe când urcasem către înălţimile Căpăţânii pentru prima oară, prin anii ‚’67 – ’68. Pe atunci locurile doar ce fuseseră golite de mândreţea de pădure şi lăstărite de curând. Atunci descoperisem cantonul de la Vârful lui Roman şi mai departe şi pe cel de la Pietrile Roşii. Acum drumul urca prin pădure tânără şi trunchiurile fagilor înălţaţi binişor şi în zilelele cele din urmă ale toamnei, dezgoliţi de frunze. Drumul fusese de curând modernizat, ba chiar avusese pe el şi o îmbrăcăminte de asfalt, dusă cam cât mergea acesta în lungul văii, dar din el, rămăsese doar amintirea. Aşa cum mergeam noi, cu cu ochii îndreptaţi spre locurile din spatele maşinii, am zărit poiana Obâşiei, mai apoi locul vechii cabane forestiere de la Bolca şi de acolo mai departe am simţit cum urcăm din greu. Ne îndreptam către plaiul Romanului. Peste tot erau drumuri care răscoliseră pământul, îndreptate cu rost ori fără rost, către casele de vacanţă nou croite.

La un moment dat, maşina a luat-o pe un drum lateral, coborâtor şi când însfârşit s-a oprit, am constatat că ajunsesem lângă noua mănăstire ce se construia pe meleaguile acestea. Biserica nu era prea mare, dar chiliile care o înconjurau, erau parcă mai numeroase decât cele ale călugărilor care ar fi încăput în ea la vreme de slujbă. Probabil la anu’, tot cam la vremea asta, mânăstirea va fi gata.

Când am pornit din nou la drum, am presupus că ne vom îndrepta spre creasta muntelui. N-a fost aşa, pentrucă aveam să mai facem un popas. ,,la ferma animalelor ‘’. Sigur, locul ăsta neobişnuit pentru zona alpină, a fost cercetat. Erau acolo felurite specii de găini, cocoşi şi curcani, unele de pe la noi, altele mai exotice. Mai erau câteva specii de porumbei. Erau şi păuni. Apoi oi şi ţapi ori berbeci camerunezi, o familie de porci vietnamezi şi ce-or mai fi fost pe acolo. După pauza asta neobişnuită, am urcat din nou la drumul de sub vârful lui Roman. Când am început să coborâm către şaua de unde altă dată zăream cantonul Piatra Roşie, drumul era binişor acoperit de zăpadă. mai departe am urcat din greu pe urmele altor temerari, tot motorizaţi. Când am ajuns în creasta munţilor, la cota 1890m, eram în Şaua Pitrelor Roşii. Ne-am oprit o clipă. Ne-am dat jos din maşină şi prin ceaţa deasă, cei din faţă, care până atunci stătuseră pe scaune confortabile, m-au rugat să le dau ceva repere în drumul pe mai departe. În faţă drumul se vedea bine conturat, dar urme proaspete de maşimă, nici gând. Ceaţa nu ne oferea cine ştie ce vizibilitate. Am mai urcat, am mai coborât şi cănd într-o şa am zărit deasupra muntelui o perdea de brazi cunoscută, am ştiut că am trecut de vârful Cocora – 1899m. Am mai urcat o coastă şi am trecut şi de vârful Văleanu – 1847m. Din apopierea acestuia, cobora o părere de drum pământos,care ajungea la vechea cabană militară. Oare ce s-o fi mai ales de ea ?. Curând am trecut printr-o umbră de şes montan, punctată cu brazi rari. Lângă unul dintre ei, mă odihnisem cu ani în urmă, într-un periplu lung, pe când străbăteam ultima oară, întreaga creastă a munţilor Căpăţânii. Eram singur şi tocmai plecasem de la stâna din Curmătura Rodeanului. Atunci era mult soare, acum vremea era pâcloasă şi parcă un pic tristă. Apoi drumul a urmat vechea potecă străjuită de brazi şi curând am ajuns într-alt loc poienit, cel al Curmăturii Zănoaga. Ultima oară treecusem pe aici, pe când urcasem de la Mânăstirea Bistriţa, dar şi de atunci trecuseră ani nu glumă. Apoi drumul s-a strecurat printre brazi aproape pitici, cei din spatele vârfului Zmeurătului - 1938m. Şi toate astea le vedeam prin ferestruica din spatele maşinii şi parcă mersul ăsta de-a ’n daratelea îmi aducea aminte de zilele tinereţii, a celor care nu se mai întorc niciodată. Ceaţa a cuprins din nou muntele. Ştiam că urcuşul către Ionaşcu – 1979m - e scurt şi aproape de nebăgat în seamă. A urmat coborâşul prelung dinaintea vârfului înalt al Priotei - 1954m –şi pe sub coasta lui era croit drum nou. Sub vârfu Gera – 1885m -, am auzit vorbele tari, monosilabice şi entuziasmate, ale celor din faţă: uite-o. Şi am ştiut că până la Şura de sub vârful Căprăreasa – 1799m -, nu mai aveam mult de mers. Era locul pe care-l căutam, în care aveam să ne petrecem zilele care urmau. Nu a mai durat mult până când maşina a coborât puţin, a făcut ceva manevre, să-i vină bine când va trebui să ne părăsească şi s-a oprit. Era timpul şi locul în care ne-am dat jos din încâlceala ruscacilor îngrămădiţi peste picioarele noastre. Ţinându-ne de şale şi încercând să ne dezmorţim picioarele, am coborât şi pe plai, sub vârful Căprăreasa învăluit în ceaţă, ne-am îndreptat către locul care avea să ne fie adăpost, zilelor ce urma să ni le petrecem în munţii Căpăţânii.

Am ajuns repede la Şura lui Georgică, cum aveam să aflăm că se numeşte, lăcaşul ăsta ridicat în coasta muntelui.

I-am deshis uşa cu cheia pe care o căpătasem încă din vale şi iată-ne în această rotondă, cu ferestre de jur împrejur, ca să ne săturăm de văzut munţii înalţi care ne înconjurau. Avea înăuntru cele trebuincioase traiului, o sobă cu plită şi grămada de lemne afară, cu care să încropim oarece căldură. De jur împrejur erau mese şi lângă ele bănci – cam înguste -, pe care am avut cum ne odihni. Ne-am gospodărit cum se cuvine, am stropit cu un pic de licoare, fiartă bine, cu aromă de prună, locul minunat în care ajunsesem şi ne-am despărţit de cărăuşul nostru, care ne-a urat „ să ne-ajute Dumnezeu ”. Într-un târziu, când peste munte stătea să coboare întunericul, pe drumul pe care venisem, a trecut o maşină, atât de asemănătoare cu cea cu care venisem, de-am crezut o clipă că drumul pe care acesta coborâse era impracticabil şi fusese nevoit să se înroarcă. Seara a coborât repede peste munte şi când ne-am culcat pe băncile pe care ni le alesesem fiecare, am avut peste noapte, timp să ne bucurăm de sclipiciul stelelor aprinse pe tărâmul întunecat al cerului şi ceva mai târziu şi de o ciosvârtă de lună, câtă mai rămăsese din pătrarele ajunse la sfârşit. Ajunşi de cine ştie unde, doi căţelandri ne-au ţinut tovărşie peste noapte şi ne-au tot lătrat după fiecare mirosde jivină care ajungea pe care-l simţeau în adâncul pădurii.

Dimineţa s-a arătat frumoasă, cu cer senin şi soare, care până la urmă s-a arătat de după coasta Căprăresei. Cam alene şi dar cu ceva dor de ducă în noi, am trecut peste muchia Căprăresei, am traversat drumul pe care venisem şi am început să urcăm coasta Gerei. Pe potecă era strat de zăpadă proaspătă, cât să simţim că a început iarna. Soarele şi cerul senin ne-au întovărăşit până ce am ajuns la refugiul din Gera.

Uşa era închisă, dar priveliştea către creasta Făgăraşilor înzăpeziţi, merita efortul făcut până aici. Mai apoi, la capătul potecii ce trecea pe lângă izvor, s-a ivit în cale Troiţa ridicată aici de călugării de la Pătrunsa.

Întoarcerea am făcut-o cu cununa munţilor Căpăţânii în faţă, care-şi etala panorama vârfurilor înalte din preajmă. Defilau prin faţa noastră vârfurile Lespezi, Govora, Ionaşcu, Priota,8581, 8582 Gera, Căprăreasa, undeva mai depărtat cel al Zmeurătului, iar peste valea estică, se ridicau cele ale Coziei şi Narăţului. Spectacol de vis în ziua asta însorită. După amiaza a fost una pe măsura zilei, dar către seară au apărut nori alergători pe bolta cerului şi până la urmă ceaţa a îmbrăţişat muntele. La noi focul ardea în sobă şi voia bună umpluse Şura lui Georgică.

Peste noapte s-a dezlănţuit urgia. O ploaie nemiloasă, torenţială, a bătut darabana pe acoperişul şurei. Până la ziuă a avut timpul să se transforme în lapoviţă şi de asta n-am mai scăpat. Când am plecat de la cabana în care ne simţisem atât de bine, afară era ceaţă deasă şi cerul mai cobora peste noi o oarecare burniţă.

Am ajuns la drumul pe care venisem şi am început coborâşul. Curând am ajuns le vechiul drum al Carpatinei, care înconjura muntele şi ajungea în Şaua Hădărăului. Când l-am cunoscut prima oară era înierbat şi umblat doar de ciobanii care coborau spre Olăneşti. Acum drumul fusese oarecum lărgit şi se vedea că pe el mai umblau din când în când maşini. Pe marginea drumului pădurea părea încă protejată şi câţiva paltini bătrâni înfrumuseţau locurile. La Şaua Hădărului am ajuns repede. Drumul ocolea prin dreapta siluetele blocurilor de beton ale fostei staţii de funicular. Vechea potecă dispăruse şi îi luase locul drumul cel nou, care cobora vertiginos. Au urmat nu mai puţin de optzsprezece srepentine care ne-au scos repede până în valea Cheii. Acolo am întâlnit poteca ce ducea la cabana din Chei. Noi am urcat până la tunelul de sub Şaua Stogşoarelor, trecând pe lângă impresionantul perete al traseului alpin Brânduşa de Toamnă, din masivul Stogşoarelor. La celălat capăt al tunelului, tovarăşele noastre de drumeţie, ajunse mai repede, au găsit mijlocul de transport care, sosit după puţină vreme, ne-a adus la civilaziţia părăsită de prea puţine zile. Din satul Cheia unde ajunsesem, ne-a fost uşor să ajungem la casele noastre.

Fusese ultima zi de toamnă, după care peste munte s-a lăsat iarna.