Final de iunie in Bucegi

Moto:

Si-am zis verde de albastru,

Ma doare un cal maiastru...

Nichita Stanescu

Dupa un somn lung in cabana Padina, iata-ne urcate in Matiz in drum spre hotelul Pestera, unde ne incepem urcusul spre varful Omu, pe o vale ravnita de ceva timp: valea Obarsiei sau valea Ialomitei. Drumul este plin de balti dupa ploia care a durat mai bine de jumatate din noapte. Parcam solitar masina si purcedem la drum. Spre surpinderea noastra un indicator ne vesteste ca vom face 3 ore pana la cabana Omu. Mai bine decat credeam...

Incepem urcusul vaii cu intalnirea unei turme de vaci visatoare...

Poteca urca lent si ne dezvaluie muntele insorit. Nici una dintre noi nu simte nevoia sa vorbeasca, dar stim ca amandoua ne bucuram nespus de o astfel de dimineata. Parca, in partea acesta, Bucegiul incepe sa semene cu Fagarasul...nu mai este la fel de abrupt, are multa apa si vaile iau forma de caldari: o combinatie de piatra si verde care mi-e tare draga!

Ne intalnim cu baietii cu care ne-am intersectat in sala de mese a cabanei Padina de dimineata. Ei vor sa faca alt traseu decat noi: o carare condusa de un punct rosu...dar nu-l gasesc, desi au inaintat destul de mult pe valea Obarsiei. Nedumerite suntem si noi ca nu vedem nici un punct rosu pe harta noastra...dar il tinem minte si poate il gasim sus in creasta.

Si din piatra in piatra, fotografie in fotografie si gand in gand, ajungem langa cascada care se vede de la Padina: zgomotoasa, cu apa multa, teribil de alba. Luam masa langa ea si aproape ca ne hipnotizeaza cu miscarile ei. Eu ma abat un pic de la traseu si vreau sa merg chiar pe langa cascada sa o simt mai bine. Cu Felicia ma voi intalni sus. Panta e mare dar si prizele sunt multe.

Efortul merita din plin...doar ca mi-am pierdut capacul obiectivului. Offf...nu e prima data si micut cum e in iarba asta inaltuta, de data asta, sigur nu-l mai gasesc.

Imi las rucsacul si incep sa cobor pana aproape de locul de popas. Capacul nu-i nicaieri evident. Incep din nou sa urc si aproape de marginea cascadei dau de capacul meu. Felicia imi spune sus "nu se lasa pierdut!" dupa ce ii povestesc cum l-am mai pierdut de cateva ori.

Deasupra cascadei raul este limpede, ingust si foarte rece si nu ai zice ca urmeaza sa faca asa un salt nebun de vreo trezeci de metri...

Continuam drumul paralel cu raul spre Mecetul Turcesc: impresionant pietroi din orice unghi m-as uita la el. Iar sus de tot are un loc de cort superb. Felicia imi povesteste cum iarna toata valea este plina de avalanse.

Si ajungem si la drumul de creasta, nu intotdeauna placut...aglomeratia si galagia le suport mai greu, dar de data asta au fost si cu motociclete...mare ghinion nu atat pentru noi cat pentru munte...! Dar tot am avut momente de ragaz sa admiram valea Cerbului (care intotdeauna mi s-a parut foarte lunga desi de fiecare data am coborat-o) si cerdacul Cerbului.

Am ajuns la cabana Omu, fara curiozitatea de a-i trece pragul, dar in fata ei in iarba am savurat impreuna o halva.

Dupa o jumatate de ora de repaus, din nou la drum, spre saua Batrana pe marginea celebrei vai Gaura. Nu am mers tot timpul pe marcajul turistic, tocmai din dorinta de a vedea cat mai bine valea Gaura si a-mi aminti cum m-a nins in ea in septembrie si cum ne-am luptat atunci cu viscolul din saua Hornurilor pana la Cabana Omu.

Acum insa vremea este de vis si muntele plin de flori: clopotei, gentiene, papadii, rhododendron, panselute si destule pe care nu le cunosc dupa nume.

Fata de anul trecut insa, putin bujor de munte. Am auzit ca anul 2014 ar fi fost "anul bujorului" - l-am admirat in plin sezon in muntii Rodnei unde oricat m-am straduit, ca sa ajung pe varful Inau tot a fost nevoie sa calc peste tufele sale, pur si simplu nu aveam unde pune bocancul de atata roz si aroma...

Si pana la urma ajungem si la refugiul din Saua Batrana, refugiu mare, incapator, dar cu multa apa in el, pe undeva sigur intra apa de ploaie, din pacate. Pana sa intram in padurea de jneapan de dinaintea refugiului, am vazut si punctul rosu. Credem amandoua ca este un traseu frumos care probabil merge pe o creasta secundara pana jos la locul de rascruce de la Pestera. Il facem data viitoare!

De la Batrana, noi coboram de un drum pe care il stiu, prin valea Doamnei, macar la fel de spectaculos ca cel pe care am urcat, desi este o vale mai ingusta, mai salbatica si cu multe cascade dar mai mici. Iau si de aici o piatra pentru colectia de gradina.

Scapam nederanjate de cainii ciobanesti, dar jos nu reusesc sa trec Ialomita decat descaltata...nu a durut prea tare, iar la cinci minute dupa vine o senzatie tare placuta in picioare...

Acum la sfarsit, pana la masina, ne dam seama ca soarele ne-a ars destul de bine. Dar ce mai conteaza?! Amandoua suntem de-a dreptul fericite ca muntele ne-a daruit o astfel de zi!

Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez