marți, 18 iulie 2017

CĂUTÂNDU-L PE GODOT

Moto: Mă găsiți întârziat? Poftim, luați-mi-o înainte!.
                                              Jules Laforgue  




 A venit vestea unei plimbări prin Făgăraș, așa, pe negândite. Fără prea multe pregătiri, nici măcar cele mentale, iată-ne la ora matinală a unei dimineți, îmbarcați în ducipalul alergător al Florianei, în drum spre lacul Bâlea, pe varianta munteană a munților Făgăraș.



  Alergam pe șoseaua liniștită, încă neacoperită de miasme fosile, sub albastrul cerului ce-și pierdea repede vioriul unei dimineți, ce se dovedea a fi una însorită. Am străbătut Tigveniul, ce ascundea pe o uliță anonimă, drumul Topologului, presărat cu amintiri de pe când străbătându-l, urcasem calea Negoiului, uneori senină, alteori mai închiondorată și uneori chiar cu năbădăi. Peste plaiul însorit de la  capătul satului, ce-i făcuse epocă filmului lui Păcală în vremuri oarecum apuse, am trecut ca gândul. De Curtea de Argeș mă legau amintirile câtorva lucrări industriale, ce-mi frământaseră ceva din anii tinereții, din cei ai vieții mele civile aș putea spune, alta decât cea montană, pe care iată, nu vroiam cu niciun preț să o trec doar în tolba amintirilor. Mai apoi drumul spre munții cei mari, pe șoseaua uneori agățată doar într-un cui și mai departe, pe lungul drum de pe malul mării de la Vidraru. Când am ajuns pe meleagul cabanei Capra, ce stăpânea locul împoienit dintre munți, am pătruns pe tărâmul crestelor celor mari, povestindu-mi poate, de locurile prin care nu cred că mai ajung. O pauză la cascada Caprei, unde voalul de mireasă veșnică, acoperă stâncile nemuritoare ale muntelui. Niscaiva amintiri și nu puține, aninate pe poteci priporoase către creste și vârfuri, îmi stăteau agățate pe coastele muntelui. Căldărușa albastră ca cerul, de lângă cascada Pisicii, năvalnica ce ne udase multicel când îi străbătusem șuvoiul și mai apoi, când ieșisem la gol, capra neagră speriată poate de zăpada căzută în miez de vară, erau toate lângă mine, de parcă ar fi fost ieri. Lătratul jalnic al unui câine ciobănesc, rătăcit tot atunci pe crestele de unde nu mai știa cum să coboare și mai apoi stăpânul urcat tocmai acolo sus, de unde se venise cu voinicul supraviețuitor, îndrăgit poate, cu care se întorsese de acolo de unde se auziseră lătrăturile disperate. Cu gândurile astea am intrat în întunericul tunelului, de unde lumina puternică a soarelui, ne-a luat ochii, cât să nu mai vedem o clipă, buticăreala obișnuită de pe malul lacului.
  Am ajuns repede la poteca priporoasă ce avea să ne conducă către Șaua Caprei. Era aceasta, dintre cele ce Făgărașul ți le scoate în cale să-ți încerce puterile și să te încânte cu prăvălișurile lui. Cum pentru mine ,,merindea îmi era pe sfârșite “, am urcat mai greu, mai pe îndelete și mereu pavăza Florianei mi-era pe aproape. Dintr-un grup de cehi trecuți cu binețe pe lângă mine, una din turistele oarecum întârziată, s-a făcut înțeleasă, când mi-a oferit, civilizat, într-un șervețel, câteva pastile care să-mi întrețină puterile de care bănuia că am nevoie. Și cam așa am ajuns până sus, în Șaua Caprei, la cei 2330m cât îi lăsase Dumnezeu. Soția și Floriana, s-au urcat mai departe, pe Iezerul Caprei, cât să stăpânească pentru o clpiă, lumea de care tocmai se desprinseseră. Iar eu, rămas ceva mai nevolnic, pe plaiuri mai joase, nu mi-a rămas decât să-mi satur ochii  cu frumusețile la care ajungeam cu ,,cei de piele“, parafrazând vorbele unui bătrân profesor de matematică din vremea adolescenței. Și când cu aceștia nu ajungeam pe unde vroam, mai apelam și din cei ai minții, pe care-i risipeam cu dărnicie pe crestele înalte și pe căldarea de mai jos scăldată într-un ochi al pământului așezat către soare. Buteanu îl urcasem de câteva ori, parcă mereu pe alte poteci. Când venisem din ascunsa valea Arpășelului, unde ne lăsasem corturile îi începusem urcușul pe poteca făcută de mîna omului, cu serpentine multe și capre cât vedeam cu ochii. Ajunși în creasta muntelui, urcând muchia spre Vânătoarea lui Buteanu, într-un loc de unde verticala peretelui te făcea să te gândești cam cum o fi până jos, pentru noi cei fără și coardă și pitoane, avusesem o scurtă convorbire cu tovarășul meu de aventuri montane. ,, Doctore, eu cum urc pe aici ?“. ,,Păi cum am urcat și eu!“. ,,Da, dar eu am copii de crescut !”. Și am trecut neasigurat, dar nu cred că aș mai fi făcut-o a doua oară!. Când gândurile mele alergau pe crestele mai apropiate ori mai depărtate, din reverie m-au trezit fetele mele, coborâte de pe înălțimea Iezerului Caprei, pe care fuseseră.





  
La plecare, pe creste stăpînea ceața și asta mi-a alungat puțin tristețea locurilor care se îndepărtau. Priporul potecii îmi părea acum ceva mai ușor. Când am ajuns din nou pe malul lacului Bâlea, forfota omenească tindea să-și atingă apogeul, așa că atunci când l-am părăsit, n-am avut cine știe ce regret. Am luat calea Cârțișoarei și am ajuns repede pe șosele cu mare forfotă auto. Pe nesimțite, am părăsit imaginile crestelor înalte și până am ajuns acasă, dogoarea zilei de vară și asfaltul încins ne-a adus cu picioarele, de unde doar cu puțin înainte plecasem într-o dimineața însorită.       
       

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
15.07.2017

sâmbătă, 15 iulie 2017

CĂUTÂND LUMINA DINTRE MUNȚI


             Moto: Să nu uit să o iau de la capăt în fiecare zi.

                                                   Marcel  Brion




   La drum din nou către meleagurile Șureanului. Cu aceeași tovarăși de drum, cu același mijloc de transport dar și cu alții care și-l etalau pe al lor, mai dolofan, mai sforăitor și parcă mai neobișnuit cu drumuri de munte.

   Drumul a fost cel obișnuit. Mai întâi pe valea Oltului, apoi pe cea a Lotrului prin Brezoiul cel adunat la poalele Țurțudanului, apoi prin Voineasa, parcă mai animată ca deobicei. Valea Mănăilesei a trecut cu bine peste curmătura de unde se urcă spre Fratoșteanu. Pe malul lacului cel mare, drumul nu mai avea hopurile din dreptul viitoarelor podețe și la Obârșie, animația gheretelor cu ceva de vânzare, era în toi. A urmat urcușul pe șoseaua care ducea la celălalt lac, cel de la Oașa. Drumul era mai lin, mai ,, ardelenesc “, aș putea spune. Valea Frumoasei avea ritmul zglobiu al celor de munte și purta pe unda ei veselă, poveștile lui Sadoveanu. Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, ne-au întâmpinat felurite chioșcuri, care de care mai improvizate, cât să ne trezim la obiceiurile pământului. De la unul din ele m-am servit cu un fel de terci cu suport de gogoașă. Îmi era foame și am găsit-o bună, ce era să fac !. Mai departe am urmat șoseaua de pe malul lacului, cu pantă cam abruptă spre oglinda lacului. Mi-am tot scormonit mintea, cam cum ar arăta o protecție a șoselei către malul abrupt și parcă n-am găsit nicio soluție. La mânăstirea din cale am zăbovit o clipă, cât să ne despovărăm gândurile de cele lumești din locurile cu oameni de toate felurile din care veneam. Până la cabana Șureanului vremea cam întunecată și frigul aproape pătrunzător de cum ieșeam din mașină, nu ne-a prea dat speranțe pentru isprăvile pe care le pusesem la cale cu vârfurile din munții pe care ni-i doream.

   Am străbătut drumul printre coloniile însorite de case de vacanță, apărute la Luncile Prigoanei și Poarta Raiului. Aici, la cea din urmă, stingheră oarecum fața de mulțimea caselor moderne, mai dăinuia vechiul așezământ al Porții Raiului. Altădată aici era singura casă pe întinsul poienii, dar acum părea aproape umilă printre cele moderne apărute la timpul din urmă. De aici încolo, șoseaua, ceva mai ponosită decât până la ea, ne-a condus repede la cabana Șureanului. Nu l-am găsit acolo pe Onel, dar ușa camerei pe care ne-o hărăzise, ne aștepta deschisă.                                                   

   Ne-am identificat repede cu cele șase paturi cât avea camera. Taman câți eram noi. În soba îmbătrânită – altădată în vremuri de mult trecute, o fi fost un semnal de modernitate, focul a început să mocnească. Camera, până a nu începe să se încălzească, s-a umplut de valuri de fum înecăcios. Până la urmă soba a început să risipească frigul, care altfel stăpânea casa și poiana din preajma ei. Întunericul s-a așternut peste liniștea locului și până a adormi, poveștile cu munți din viața fiecăruia, unele chiar comune, au deschis tolba cu amintiri, până când glasurile s-au stins fără să știm.  

   Noaptea a lăsat peste munte ceață multă și ploaia s-a revărsat peste poiana cabanei. În întunericul nopții, nu prea aveam cum să apreciez intensitatea ploii, dar pe burlanele cabanei apa șiroia din belșug. Și cam așa a ținut-o toată noaptea. Doar spre ziuă, ploaia s-a potolit, dar cerul era îmbrobodit de valurile de ceață ce coborau neîncetat de pe munte. De-ai fi încercat să zăbovești mai mult afară, un frig pătrunzător te gonea înapoi în camera în care focul se stinsese demult. Spre ziuă norii de ceață tot pe lângă cabană zăboveau și din muchia Șureanului, pavăza cabanei, arareori zăreai câte vreun petec din înălțimea muntelui.                                                      

   Cât ne-am foit noi prin preajma cabanei, cât ne-am pregătit să înfruntăm cerbicia muntelui, soarele a început să răzbească muntele. Din Măria Sa Pătru, vârful pe care de atâtea ori îl vedeam în diminețile senine, cețurile ce-l învăluiau, au început să-i străbată în goană nebună poalele, urcându-se către cer, de unde poate și veniseră. Atunci am început și noi pregătirea plecării și care pe jos, care cu mașina, după cum îi era vrerea, ne-am îndreptat către crestele pe care ni le doream.



   Pe drumul către ,,Con“, mai apoi pe lângă așezările acestuia, am urcat pe lângă linia de telescaun, parcă apărută mai de curând. Câtăva vreme am urcat pe plai, până a ajunge la drumul scormonit în munte. Printre zgrumțurii acestuia, cu privirile aruncate pe verdele muntelui până către înălțimile ce se contopeau cu albastrul cerului, urcam mereu. Până într-un loc, de unde drumrile muntelui începeau să umble pe plaiuri diferite.

   De aici drumurile căpătau înfățișarea unei răspântii, sau poate doar gândurile mele de acum, împărțeau muntele. Oarecum în spatele drumului pe care venisem, o pantă domoală urca spre vârful Șureanului. Din șaua adâncă din față, marcajul drumului către cabana Prislop își înșiruie stâlpii de marcaj, pe sub un drum scormonit de curând pe coasta muntelui. Din locul șeii de mai sus, urcă spre vârful Cârpa un drumeag închipuit pe lângă tufele de ienupăr. Ne apar în cale urmele unei vechi tranșee, rămasă pe aici de pe urma vreunei bătălii purtate prin aceste locuri. Până pe vârful cu ceva pietre scoase la iveală de vânturile abătute peste creastă, din locul de unde am părăsit drumul de sub Șureanu, nu facem mai mult de ½ oră. La pavăza unei momâi-gigant și a stâncilor vârfului, am zăbovit câtăva vreme. Ajunsesem pe vârful de unde împrejur stăpâneau munți cât cuprindeai cu ochii. Aș fi vrut să deslușesc din înălțimile Parângului câte ceva, dar volbura stăpânea depărtările și culmile întunecate se contopeau cu norii care nu se dădeau duși cu una cu două. Imaginea întunecată a acestuia era compensată de plaiurile întinse ale crestei coborîte din vârful cel mare al Șureanului. O turma de oi se juca de-a prinselea pe întinsul plaiului, când risipite, când adunate într-o roată albicioasă. Erau priveliști de care nu mă mai săturam.

   Aveam totuși o nedumerire. Cum s-or fi orânduit oare munții ăștia, de și-au risipit bunătate de două miare dincolo de culmea principală a lor ?!. Nu venisem cu harta acestora până aici și poate doar acasă aveam să o mai privesc odată cu mai multă atenție.         

   Am făcut ceva poze, nu cine știe ce de expresive. Mi-am mai rotit privirile într-un fel de tur de orizont și în sfârșit, am luat drumul înapoi, în minte cu întrebarea, dacă o fi fost sau nu, vârful pe care mă odihnisem, cel al Cârpei, de 2012m. Am coborât panta muntelui, am urcat până la locul unde părăsisem drumul pietros pe care venisem de la capătul liniei de telescaun și când am ajuns în preajma acesteia, m-am abătut către stâlpul de marcaj înfipt în plaiul muntelui. N-am ajuns totuși până la el și în loc să urmez linia acestora până la intrarea în pădure, către poteca pe care o știam, m-am abătut la dreapta, într-un coborîș ușor, până când am zărit prin rariștea pădurii, drumul care dimineața ne dusese la așezământul ,, Conului “. Cu ceva ocol evident, străbătând drumeagurile încălzite zdravăn de soarele atotputernic, am ajuns la răcoarea prispei cabanei. Drumul meu luase sfârșit.

   În ziua următoare, sub cerul de un senin aproape neverosimil, am plecat pe drumul către casă, unul fără pauze și poate de asta cam obositor.

   Ajuns acasă, am luat harta Șureanului și explicațiile ghidului acestuia, încercând să aflu daca vârful pe care fusesem era cel bănuit. Așa am ajuns la concluzia că micul platou pe care ajunsesem, cel cu momâia mare din vârf și cu stâncile care mă adăpostiseră de vânt, era de fapt cel al Comărnicelului ori Gropșoare, primul de 1894m și celălalt de 1900m. Dar oricum, de aici îmi încântasem ochii cu plaiul culmii ce cobora din Șureanu și odihna sub pavăza stâncăriilor îmi fuseseră de folos. Pe culmea aceasta din urmă, era și vârful Capra cel căutat de mine. Și de acum încolo, mai aflasem ceva în plus despre acești munți. Cât privește vârful Cârpa, mai aveam de așteptat până să-i pășesc peste creastă !.



Text și Foto: Dinu Boghez
20-22.06.2017   

duminică, 18 iunie 2017

Puf

Moto: Eu am crescut hrănit de taina lumii
            Și drumul meu îl ține soarta-n palme.
                       Lucian Blaga





Ne-am întâlnit dimineața, în clocotul orașului ce începea să freamăte. Acolo, în mașina plecată și cu alte scopuri decât cele ale excursiei montane, am luat-o pe drumul pe care nu-l vedeam, către meleagurile Coziei. La vremea dimineții cam închiondorată pe meleagurile acesteia, ne-a lepădat stingheri, la capătul drumului ce avea să ne ducă până la casa din munte a Coziei. Ceva mai târziu, altă mașină ne-a purtat pe drumul de munte către cabană. Drumul era unul cunoscut, poate doar ceva mai aventuros datorită exploatărilor forestiere, care nu se mai termină. Doar o întâmplare ar fi de luat în seamă. Un șarpe cam lung, negru, neveninos deci, era așezat în mijlocul drumului. Șoferul mașinii în care eram, zor-nevoie să se războiască cu el. Vroia musai să-l omoare. A oprit mașina, după care chiar l-a urmărit cu ea și apoi a coborât să-l fugărească. Norocul șarpelui că a izbutit să intre sub crăcile aruncate pe marginea drumului și....dus a fost. Așadar conflictul dintre om și șarpe s-a terminat fără victime!
Ne-am continuat drumul. Pe măsură ce urcam cerul parcă se înnoura mai mult. Noroc că n-a plouat, dar frigul se așezase peste munte. Când am ajuns la cabană, n-am știut cum să mă adăpostesc mai repede. După o bucată de vreme cerul s-a mai limpezit și soarele a început să încălzească poiana din fața cabanei. Așa cum era, jumătate drum, jumătate poiană, mi-a adus aminte de vremuri de mult trecute, pe când cabana era doar la începuturile sale. Pe atunci, când ieșeai din cabană, în fața ei era așternută o pajiște verde, smălțată cu florile gențienei, de culoarea cerului din vreo zi de primăvară senină. Acum doar jumătatea poienii, ferită de călcătura mașinilor, mai avea iarbă verde. "Verde crud, verde crud", rămas poate tocmai din anii aceea de demult, numai că în zilele astea de acum, galbenul florilor de păpădie smălțau locul.
Câtăva vreme am zăbovit în fața cabanei privind spre înălțimile Builei, până când cerul a lăsat de la el, spărtură însorită și dintr-odată locurile au început să sclipească și blândețea soarelui a încălzit locurile.
Atunci a venit vremea să urc spre Ciuha Mare, acolo unde altădată privirile zburdau libere către înălțimile Făgărașului. Și nu odată, am privit de aici înălțimile cele mari, purificate de zăpezile care înfrumusețeau depărtările.
Am ajuns cu bine sus, printre mulțimile de antene ce au împânzit locurile. Am zăbovit aici câtăva vreme, gândindu-mă la voincia de altă data a pașilor care rupeau stratul gros de zăpadă și la cei de acum, care se vroiau mereu protejați de cel care se nimerise să urce odată cu mine. Apoi am coborât și seara s-a așternut peste munții depărtați și florile de păpădie și-au închis corola.
Noaptea a fost cam întunecată, cu nori prin a căror spărtură o lună proaspătă se străduia să lumineze muntele. Dimineața a venit cu cer senin și pajiștea din fața cabanei, câtă mai era acum, a început să sclipească iarăși și păpădiile s-au pregătit să primească razele soarelui.
În fața cabanei am servit totuși o cafea neagră, după care, sub cerul senin am plecat către locurile Vamvurei. Am străbătut pădurea de brad, am ajuns la plaiul însorit și pe stâncăriile cu iz de legendă dacă, am zăbovit cât să-mi umplu sufletul și gândurile de spectacolul lumii de peste munți. Cu regretul și dorul nestins al înălțimilor am revenit la cabană la vorbe bune și gânduri de altădată. Către seară, convorbirea cu un prieten vechi, a încălzit răcoarea muntelui și amintiri s-au strecurat nostalgice.
Peste noapte s-a așternut peste cabana dintre Ciuhe, viforniță cumplită și ceață amarnică. A doua zi, tot ceață era și vânt cât să-ți dorești pavăza vreunei stânci. Durducul pe care doream să ajung, s-a dovedit o țintă prea depărtată și sbiceala ceții și a unor picuri de ploaie răzleți, m-au gonit în cabană. Ceva mai către prânz, o mașină m-a purtat către locurile pe care doar ce le părăsisem cu câteva zile înainte.



Text și Foto: Dinu Boghez
01-03.06.2017   

luni, 12 iunie 2017

Cuvant peste poarta din urma

Moto: E mult înapoi ? Atâta e și de acum înainte
        Cu toate că mult mai puțin o să pară.
                                                Lucian Blaga







    În destule împrejurări, de când străbătusem meleagurile Ursului, cele mai depărtate dar și din cele din urmă, când pe aici apăruse refugiul confortabil, construit de oameni inimoși, locurile îmi rămăseseră dragi. Îmi aminteam și acum vîrful semeț al Nedeii, străbătut la vreme tomnatecă târzie, cu pojghiță cristalină de gheață proaspătă pe apa vreunui izvor cu șirag de mărgele sclipitoare. Stâncăriile Balotei, dezvelite de ploi năpraznice ori avalanșe de zăpadă aninate pe priporul uriașului. În șaua Funicelului, o mai fi și acum crucea acoperită de jnepeni, a omului doborât de puiul de viscol primăvătarec. Pe plaiurile domoale de mai departe, prin pădurile de nepătruns – câte or mai fi rămas în picioare, nelovite de furia din urmă a omului -, ori pe crestele alpine din calcar strălucitor ale Builei ori Târnovului, lăsasem în urmă amintiri din cele mult îndrăgite, în anii pe care-i petrecusem urcându-le.
    Acum în zile nu prea depărtate, în prag de primăvară, cu brândușe încă risipite pe plai, cu petice de zăpadă aninate prin locurile înalte ale Balotei ori Ursului, am urcat din nou spre meleaguri știute de pe vremea sprintenelii unei vieți petrecute prin locurile acestea.
    Cam așa îmi erau gândurile, învălmășite pe drumul Văii Lungi, urcând acum, cu ducipalul sforăitor, ce ne purta către vârful lui Roman și mai departe până la confortabilul refugiu al Ursului. Am ajuns acolo unde ne doream, dar nu înainte de a străbate locurile vârfului lui Roman. Erau acolo, case rispite pe plaiul altădată liniștit. Acum erau pe aici destule și multe or fi fost destinate pensiunilor. În jurul vechii case de prin locurile acestea, care-mi legănase iernile multe petrecute pe schiuri, pe zăpada cu sclipici, se ridicase îngrămădeala altora, dar cea amintită rămăsese în picioare. Era tot sprijinită în ziduri de piatră, așa cum le pusesem aici acum vreo patruzeci de ani și mai bine. Pe când petrecusem zile multe, cu viscole năpraznice, ce zgâlțâiau casa din temelii, când ajungea până aici urletul lui năpraznic, ce se lua la trântă cu casa în care ne adăposteam zile și nopți, în anii tinereții. Pe atunci vara era plai întins și văzduhul era străbatut de cântecul talăngilor. Acum locurile erau sfârtecate de drumeaguri de pământ, cam fără noimă trântite pe la casele risipite, așa, cam pe unde le venise fiecăruia.
    Cu ochii puțin împăienjeniți de amintirile multe, străbătând plaiurile, am ajuns fără prea multă veste, la casa care avea să ne adăpostească. Ne-am descărcat tărhaturile, ne-am pregătit masul de peste noapte și fiecare și-a făcut rostul pe care și-l dorea. Unii au plecat cu repezeală către vârful Ursului, de unde s-au întors cam la vremea când nori întunecați acoperiseră cerul.       
    Peste noapte, din norii întunecați au apărut picături dese de ploaie și parcă prefața eșecul plimbării de a doua zi. Cam după miezul nopții, perdeaua de nori s-a mai zdrențuit și printre aceasta ceva mai flușturatecă, luna și-a mai aruncat către pământeni ceva raze firave și așa cum erau, coastele muntelui și brazii din preajma căsuței noastre căpătaseră lumină întunecată.
    Când dimineața, cam răcoroasă, a îmbrățișat plaiul muntelui, noi am înfulecat câte ceva, ne-am sorbit fiertura cea neagră de cafea și ne-am urcat în vehicolul măiastru cu care venisem.   
    Am luat-o pe sub munte, pe drumul de peste stâna din Dârjala. Pe un drumeag ceva mai pricăjit, am continuat să străbatem clinurile muntelui, până când acesta a devenit impracticabil. Acolo ne-am despărțit și unii dintre noi au urcat către vârful cel mare al Balotei. Or fi ajuns ori ba, dar s-au întors cu ceva imagini foto și gânduri despre înălțimile Căpățânii.
    Cu mașina cu care venisem, ne-am întors pe același drum, doar că acolo unde acesta ajungea la cel ce cobora la stâna din Dârjala, am coborât și am luat-o pe plai, încercând să ajung la îngrămădeala de stânci din zarea ceva mai depărtată, cea de la Piatra Hoțului. Am ajuns acolo, la vremea când vântul se întețise binișor. Am zăbovit ceva vreme, pe îngrămădeala de stânci, ferit de vântu, cât să-mi mai aduc aminte de multele împrejurări, când iarnă ori vară, la vremea potrivită pe schiuri, pe ceață de s-o tai cu cuțitul sau sclipiund în bătaia soarelui, locul acesta îmi fusese de multe ori loc de odihnă, ori reper în drumurile spre înălțimea Ursului. Câtva timp m-am odihnit și am privit crestele cele mari, cu amintiri la vremea anilor pe care-i străbătusem de atâtea ori.
    Apoi am luat calea coborâșului. Am trecut repede pe lângă crucea ridicată de curând, cu flori încă proaspete, până s-or șterge amintirile jocului nesăbuit al celor care s-au zbenguit cu mașina prin locurile acestea înalte.
    După amiaza ne-a găsit tot pe plai, pe creasta munților, până ce-am străbătut calea vârfurilor înalte ale Pietrii Roșii, Cocorei și Văleanului, până când undeva, mai către pădurea de brad, se înălța casa țanțoșă a schiorilor militari.
    Am ajuns iarăși la cabana care ne găzduia. A mai trecut o noapte și a venit dimineața când ne-am strâns lucrurile risipite, am mai privit odată înălțimile oarecum înnourate și am luat calea coborârii. Ne-am abătut doar puțină vreme pe la mânăstirea cea nouă, cu numele Alinei și a unuia din sfinți, ridicată aici, în bătaia vânturilor cele mari, în memoria unei tragedii părintești care determinase ridicarea așezământului monahal.
   Cu momentul acesta de pioșenie, a luat sfârșit plimbarea mea prin locurile cu sămânță de amintiri presărate peste tot.



Text și Foto: Dinu Boghez
17-19.05.2017

luni, 29 mai 2017

Umbra lui Dumnezeu

Moto: Mi-am înfipt călcâiele în stânci
                               Lucian Blaga
O plimbare prin Cheile Folea. 










Într-o duminică cu cerul strecurat prin salba de nori jucăuși, încălecați pe un veritabil ducipal, iată-ne plecați pe valea Olăneștilor, undeva către adâncurile împietrite ale cetații de calcar a Stogului. 
Cu gândul la locurile minunate la care vroiam să ajungem, am străbătut calea văii râului prin sate cu case mai fățoase apărute în vremurile ceva mai moderne și orășelul-stațiune cu ale sale înghesuite, de nu-ți mai rămâne loc de unde să te saturi de aerul dătător de sănătate al munților cu care l-a dăruit Dumnezeu.
Am ieșit curând din învălmășeala stațiunii și am urmat drumul, singuratec la ora asta matinală a văii Olăneștilor, cu apă săltăreață, uneori sclipind în câte-o rază de soare scăpată printre nori. După vreo 7 km, o furcitură de drumuri și de ape ce străbăteau calea lor printre stânci, ne-a arătat locul în care pâraiele Mânzului și ale Radiței se hotărâseră să-și cunune numele în cel al Olăneștilor. Noi l-am urmat pe primul dintre ele. Dupa vreo 12 km de când părăsisem Olăneștiul, am trecut, poate prea ușor, pentru câte amintiri lăsasem aici, pe lîngă fostul canton Mânzu. Era aici locul de traversare a apei către drumul care mă purtase de atâtea ori către cantonul lui Zdârcea din chei, astăzi cabana Cheia. Mai departe drumul a mai mers liniștit câtăva vreme, pe malul apei Mânzului, până când s-a hotărât voinicește să urce serpentinele către minunile desăvârșite ale cheilor Folea.
Aici ajunsesem prima oară cu mulți ani înainte, la fosta cabană forestieră Folea, ascunsă bine de pădurea care o adăpostea. Erau condiții de-un bivuac, cu o ușă pricăjită la singura camera oarecum locuibilă. Ferestrele nu prea mai aveau geamuri, dar vreo două ochiuri cu sticlă, îmbătrânite de ani mulți de când stăteau ascunse sub pavăza pădurii, tot mai erau la locul lor. Dar era susurul nocturn la pârâului Folea din apropiere și peste pădure domneau stâncile cheilor, promisiunea de a doua zi.
Acum urcam în liniște pe serpentinele drumului, necirculat de multă vreme. Pe aici fuseseră cândva tăieri năpraznice de pădure. Vremea multă trecută de atunci împliniseră minunea reînvierii și locurile erau din nou stăpânite de generația cea nouă a pădurii tinere. Aproape brusc, ne-a apărut în față turnul stâncos cu fisuri și tavane, depășite doar de alpiniști destoinici. Pe vremea când pășisem aici prima oară, doi prieteni alpiniști de meserie, tocmai descoperiseră domeniul alpin și se grăbiseră cu pitonarea și parcurgera locurilor încă virgine, unele chiar de grad V si poate chiar peste. Poate Titi Pandiu și Tini Georgescu și-or mai aduce aminte de măreția locurilor descopeite pe atunci într-o zbenguială alpină ce ținea mult de tinerețea lor. Ceva mai mult de o lungime de coardă, m-au convins să urc cu ei, după care i-am părăsit. Nu era în puterile mele de urcător pe coardă să înaintez mai departe.
Acum am ajuns repede în chei și în față ne-a apărut turnul cel dintâi și poate cel mai impunător. Pe atunci nu avea încă nume, dar poate astăzi o fi primit botezul. Undeva bine ascuns în păienjenișul pădurii tinere stătea portalul peșterii Arnăuților. Pe vremea când ajusesem la intrarea ei, pădurea încă nu o acoperise. Acum deabia de i se vedea un colțișor din intrarea măreață, cum o văzusem atunci împreună cu băiatul meu de-o șchioapă.               
Am intrat mai departe în chei și le-am găsit ca și atunci tot atât de impunătoare. Sunt greu de descris locurile. Fiecare are măreția lui. Cu pereți de stâncă înalți, cu fisuri numai bune pentru folosirea mijloacelor alpine, pe lângă care ochii zburdă către înălțimile stăpânite de brazi și fagi, înfrățiți să reziste împreună la furia vânturilor ce le-or zgâlțâi zdravăn temeritatea în timpul furtunilor abătute peste creste. În timpul ploilor abătute pe aici, am văzut apa pârâului, pașnic acum, trecută peste drum, de numai spintecătura dintre stâncile înalte te scoteau la liman. Tocmai sus, la capătul cheilor, stau martore fundațiile unei posibile captări a pârâului, către marea de la Lotru, rămasă neterminată. Acum ca să mergi mai departe de ele, trebuie să treci apa pârâului și să urci din greu până a ajunge la poteca crestei ce te conduce către cununa munților Căpățânii.
Am admirat prin strâmtoarea locurilor și firavele flori galbene a... gălbinelelor. Ne-am îndestulat privirile cu pereții înalți de calcar pur, ne-am agățat imaginația de fisurile și surplombele din înălțimea acestora și în ce mă privește și de câteva amintiri aninate tot pe acolo și am făcut calea întoarsă stropiți de ceva picături de ploaie, venite la vremea când cerul își acoperise ochiurile de cer senin cu care ne blagoslovise o zi minunată.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez și Andrei Boghez
14.05.2017    

sâmbătă, 15 aprilie 2017